Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘metamorfoză’

Născut la Praga în ziua de 3 iulie 1883, Franz Kafka era fiul lui Hermann Kafka (1852–1931), negustor şi fabricant, şi al Juliei (1856–1934), născută Löwy, într-o familie bogată din Poděbrady.

Cei doi fraţi, Georg şi Heinrich, mai tineri decât viitorul scriitor, mor la vârsta copilăriei. Surorile sale, Gabrielle (Elli), Valerie (Valli), Otillie (Ottla), născute în 1889, 1890, 1892, aveau să-şi găsească sfârşitul în timpul celui de-al doilea război mondial, în ghetto-ul de la Łódź, unde fuseseră deportate. Numele Kafka (Kavka), spune Max Brod, prietenul cel mai apropiat şi editorul unei părţi importante a operei lui Franz Kafka, după moartea scriitorului, era răspândit printre evreii cehi. „Kavka” înseamnă „stăncuţă alpină cu capul mare şi coada stufoasă”.

Această pasăre era emblema de pe firma magazinului lui Hermann şi apărea pe plicurile folosite de Franz Kafka în tinereţe. Germana era limba maternă a cel puţin 10% din populaţia oraşului Praga la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Relaţia dificilă dintre tată şi fiu domină copilăria lui Kafka, înscris la şcoala primară de la Fleischmarket (Piaţa de carne), în str. Másna, unde primeşte o educaţie limitată. În 1901 absolvă Gimnaziul Altstädter. Este interesat de literatură şi de ideile socialiste, scrie câteva scenete de teatru jucate în familie de surorile sale. E preocupat de teatrul lui Ibsen şi de teoria darwinistă, îi citeşte pe Spinoza, Nietzsche, Hofmannsthal, Flaubert Brentano, Kleist.Casa Buddenbrook (1901) de Thomas Mann îl entuziasmează, la fel ca şi proza marilor scriitori ruşi. În perioada 1901–1906 studiază, timp de două semestre, germanistica, apoi dreptul la Universitatea Germană din Praga. În 18 iunie obţine titlul de doctor în drept. Un an şi jumătate face practică în biroul de avocatură al unui unchi, pentru ca în iulie 1908 să intre în serviciul Companiei de asigurări împotriva accidentelor, unde va lucra până la pensionare, în 1922. Conştiincios, suportă cu resemnare mediocritatea carierei de funcţionar. Din 1907 datează povestirile care vor apărea în 1958 în volumul Pregătiri de nuntă la ţară, Descrierea unei lupte, Odradek ş.c.l., menţionate de Max Brod în revista berlineză „Die Gegenwart”. În 1910 începe scrierea Jurnalului şi călătoreşte cu Max Brod la Paris. 1912 este un an decisiv pentru activitatea prozatorului. Începe să scrie romanul America (Dispărutul), în noiembrie–decembrie scrie nuvela Metamorfoza, publicată după trei ani, în decembrie citeşte în public Verdictul. În iunie 1914 se logodeşte la Berlin cu Felice Bauer, dar după o lună rupe logodna. A doua logodnă cu Felice Bauer va avea o soartă asemănătoare, fiind ruptă după câteva luni, în decembrie 1917, după ce i se pusese diagnosticul de tuberculoză pulmonară. În noiembrie 1916, citise în public, la München, Colonia penitenciară, publicată în 1919, când se logodeşte cu Julie Wohryzeck. Scrisoare către tata, mărturia cea mai elocventă a complexului de inferioritate trăit de Franz Kafka, apare în noiembrie 1919, în Silezia:

„Dragă tată,

M-ai întrebat nu de mult de ce spun că mă tem de tine. Ca de obicei n-am fost în stare să-ţi dau nici un răspuns, pe de o parte tocmai fiindcă mă tem de tine şi pe de altă parte fiindcă explicaţia acestui sentiment e mult prea complexă pentru ca s-o pot face prin viu grai. Şi dacă încerc să-ţi dau un răspuns în scris, nu va fi nici el decât foarte aproximativ, deoarece până şi în scris teama şi consecinţele ei rămân un obstacol în relaţiile dintre noi doi şi pentru că am atât de mult material încât îmi depăşeşte şi memoria şi puterea de înţelegere.”

Acest complex trăit cu intensitate, explicabil doar până la un punct prin elementele biografice, aproape straniu, dacă nu cumva absurd, se resimte din plin în Verdictul, America şi Metamorfoza.

Metamorfoza (Die Verwandlung) este povestea noii vieţi a comerciantului Gregor Samsa, care se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-o insectă, probabil un gândac. Nimeni nu-l înţelege, nici măcar şeful care, venit să-l ia la muncă, pleacă nervos. Această alegorie coşmarescă, spune Kafka în Convorbirile cu Gustav Janouch, „nu este o confesiune, ci într-un anume sens, o indiscreţie autobiografică”. Samsa „sună ca o criptogramă pentru Kafka.” „Gregor Samsa este celibatarul sisific, motivaţia lui în existenţă fiind una de ordin funcţional. Transformarea lui în miriapod, anulat ca individ ce-şi poate motiva dreptul la viaţă, alienat de părinţi, privat de amorul sororal, Gregor Samsa acceptă moartea ca o necesitate, într-o lume situată sub zodia utilului.” (Romul Munteanu, Prefaţă la vol. Franz Kafka, Procesul, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1977).

Metamorfoza este „înainte de toate povestea unui om care se vede abandonat de semenii săi. Pentru Gregor, viitorul profesional, viaţa familială şi socială sunt definitiv compromise. Orice nouă încercare de revenire este exclusă. […] Se regăseşte aici o constantă a tematicii lui Kafka: absenţa sensului vieţii. Nici o problemă metafizică în Metamorfoza. Trebuie văzut exact ceea ce este. Nimeni nu se întreabă care ar fi motivul ştiinţific al metamorfozei. Ea s-a petrecut, pur şi simplu, ca o fatalitate care poate cădea pe capul oricui, în orice moment. Nu poţi schimba nimic şi este inutil să te întrebi care este motivul. Viaţa, pe cât de absurdă, trebuie trăită aşa cum e; dacă nu, rămâne întotdeauna moartea… Iată de ce elementul fantastic inevitabil în punctul de plecare al Metamorfozei este repede eliminat de un realism absurd.” (Walter Paisley).

În decembrie 1920, după ce în vară se îndrăgostise de jurnalista cehă Milena Jerenská, Franz Kafka este internat în sanatoriul Matliary din Munţii Tatra. Boala se agravează. În 1922 lucrează la romanul Castelul, care va apărea postum, în 1926, ca şi Procesul (1925), scrie Cercetările unui câine şi Un artist al foamei. În 1923 doreşte să se însoare cu Dora Dymant, pe care o cunoscuse în staţiunea balneară Müritz. Hermann Kafka se opune căsătoriei. În 17 martie 1924 este adus de Max Brod în casa părintească de la Praga, în stare gravă. Tratamentul în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, rămâne fără rezultate. Moare în 3 iunie 1924. Este înmormântat în 11 iunie, în Cimitirul evreiesc din Praga.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod ar fi urmat dorința lui Kafka de a-i distruge manuscrisele? Cu dispariția a două dintre cele mai importante scrieri ale sale, romanele Castelul și Procesul, influența lui Kafka nu ar fi fost, fără îndoială, atât de puternică pentru proza modernă și în general pentru filosofia absurdului și toate derivatele ei, atât de cultivate de existențialiști. Nu vreau să spun că opera sa ar fi fost una de plan secund, dar interesul acordat Coloniei penitenciare, Metamorfozei și altor povestiri nu ar fi putut egala faima dobîndită cu cele două romane, de referință pentru viziunea asupra condiției umane la mijlocul secolului al XX-lea. Universul kafkian, cu nota lui specifică de presiune psihologică, vină necunoscută, acuzații absurde, birocrație monstruoasă, claustrare, coșmar, a impus o reconsiderare nu numai a unor teme consacrate, a sondării psihologiei abisale și a problemei libertății, ci și la nivelul scriiturii. În miezul cotidianului celui mai banal se află absurdul existențial, în înlănțuirea logică, firească, a vieții apare inexplicabilul, care naște monstruosul. Albert Camus observa că „la Kafka cele două lumi sunt cea a vieţii cotidiene, pe de o parte, şi cea a neliniştii supranaturale, pe de altă parte. Se pare că asistăm aici la o nesfârșită exploatare a cuvintelor lui Nietzsche: «Marile probleme se întâlnesc în stradă». Există în condiţia umană – e un loc comun al tuturor literaturilor – o absurditate fundamentală şi în acelaşi timp o implacabilă măreţie. Amândouă coincid, cum e şi firesc. Amândouă sunt întruchipate, să o mai spunem o dată, în divorţul ridicol care desparte necumpătatele noastre elanuri sufleteşti de bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă în faptul că sufletul acestui trup îl depăşeşte atât de nemărginit. Cel ce vrea să reprezinte această absurditate va trebui să-i dea viaţă printr-un joc de contraste paralele. Astfel, Kafka exprimă tragedia prin cotidian şi absurdul prin logică.”

Odradek, un text de nici două pagini din Pregătiri de nuntă la ţară, este una dintre cele mai stranii şi enigmatice povestiri ale lui Kafka, semnificativă pentru imaginarul scriitorului. O reproducem integral, în traducerea lui Saşa Pană:

„Unii spun că vorba Odradek e de origine slavă şi plecând de la această teză, caută să-i demonstreze formarea. Alţii pretind că, dimpotrivă, acest cuvânt este de origine germană; slava l-ar fi înrâurit numai. Nesiguranţa celor două interpretări îngăduie, pe bună dreptate, să se conchidă că nici una din amândouă nu este exactă, cu atât mai mult cu cât nici una din ele nu poate să dea sensul acestei vocabule.

Fireşte, nimeni nu s-ar gândi să se dedea la astfel de studii, dacă n-ar exista de fapt o fiinţă care se nu¬meşte Odradek. La prima vedere, ea oferă înfăţişarea unei bobine turtite în formă de stea şi pare în adevăr încolăcită de aţă; la drept vorbind, ar putea foarte bine să fie capete vechi de aţă încâlcite şi încurcate, de cele mai felurite culori şi grosimi. Or, nu-i o simplă bobină : în centrul stelei se ridică un bastonaş pieziş, la care se adaugă unul în unghi drept. Cu ajutorul acestuia din urmă, de-o parte, şi cu una din razele stelei de cealaltă, totul se ţine ridicat ca pe două picioare.

Ai fi îndemnat să crezi că lucrul ăsta a avut odată o formă bună la oarecare întrebuinţare şi acum s-ar fi spart. Se pare că nu-i aşa: cel puţin nici o urmă nu o probează; nici o spărtură nu permite să se bănuiască aşa ceva. Totul pare, e adevărat, lipsit de sens, dar în felul său complet. Nu s-ar putea să i se adauge ceva, cu atât mai mult cu cât Odradek este extraordinar de agil şi de nepătruns.

El stă pe rând în grânar, în cuşca de sub scară, pe culoare, în sală. Pot trece, câteodată, luni întregi fără să fie văzut: fără îndoială că atunci a emigrat în alte locuinţe. Uneori, când înaintează pe palier şi-l zăreşti în jos, sprijinit de balustrada scării, îţi vine să-i vorbeşti. Bineînţeles, nu i se adresează chestiuni grele, ci e tratat – micimea sa te invită la asta – ca un copil. «Cum te numeşti?» îl întrebi. «Odradek», spune el. «Şi unde locuieşti?» Iar dânsul răspunde «Domiciliu nesigur» şi râde; dar cu un râs ce s-ar putea scoate fără plămâni, ceva care fâşâie ca frunzele moarte sub picioare. De cele mai dese ori conversaţia se termină cu atâta. Şi de altfel chiar răspunsurile acestea nu se pot căpăta totdeauna; adesea rămâne mult timp mut ca şi lemnul din care pare făcut.

Degeaba mă întreb ce va ajunge. Poate măcar să moară? Tot ceea ce moare a cunoscut un fel de scop, un fel de activitate care l-a consumat: nu este cazul pentru Odradek. Îl vom mai vedea mâine, trăgând după el capete de aţă, rostogolindu-se pe scară la picioarele copiilor mei? El nu strică poate nimănui, dar gândul, numai, că ar putea să-mi supravieţuiască, ideea asta îmi este aproape dureroasă.”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Reclame

Read Full Post »

Romantism, studiul naturii, intimism, prefigurarea impresionismului, viziune eliberată de canoanele academice sunt termenii frecvenți în istoriile artei pentru pictura lui John Constable, tratată adesea în paralel cu cea a lui Turner. Constable este peisagistul prin excelență, un fel de portdrapel al pictorilor englezi care descoperă la  începutul secolului al XIX-lea natura de dincolo de orizontul convențional al grădinii sau parcului, fascinația jocurilor de lumină care pot da identități diferite aceluiași loc, stările sufletești răsfrânte într-un cadru natural, norii, cerul, curcubeul, imaginile familiare ale copilăriei, mirajul unui ținut. Toate acestea se înscriu fără echivoc într-o viziune romantică și mai ales sunt modalități de desprindere de temele tradiționale ale picturii și de raționalismul iluminist. Totodată, o forțare vizionară a limbajului picturii, care va fi folosită din plin și dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O moară, un far, o catedrală văzută din diverse unghiuri, din dorința, parcă, de a o plasa mereu în alt context, de a-i schimba referința, un golf, un car cu fân traversând un râu, o fermă, o căsuță pe câmp, un trunchi de copac înlocuiesc temele de altădată, religioase, istorice, mitologice, scenele de gen, compozițiile monumentale ce străbătuseră veacurile. Este desigur o altă mentalitate, o altă sensibilitate care se răsfrânge acum în pictură, anunțând fără echivoc arta modernă. Dar mai ales modul în care Constable și mult mai exaltatul Turner se apleacă asupra peisajului, inovațiile tehnice, expresia plastică depășesc epoca, anunțând chiar abstractizarea din pictura modernă. Un cer pictat de John Constable este un studiu aproape naturalist al stărilor sufletești, pe care se poate broda o întreagă literatură. Ochiul lui Constable nu constată pentru a reproduce, ci interpretează pentru a proiecta trăirile sentimentale. Cerul este pentru el „cel mai insesizabil dintre fenomenele universului iar dorința pictorului” este de a „determina informul”. Scientismul veacului nu îi este străin pictorului romantic, dimpotrivă, el ajungând să formuleze astfel: „Pictura este o știință, ea ar trebui să fie o permanentă cercetare a legilor naturii. Și de ce să nu considerăm arta peisajului ca una dintre ramurile filosofiei naturii, ale cărei experiențe nu ar fi altceva decât tablourile?” Era, aceasta, o modalitate de a învinge dificultățile de mentalitate, totodată, de formulare a unui crez superior, care să depășească simpla vecinătate decorativă a naturii în pictură. „Mă străduiesc să înving toate dificultățile, iar aceea de a picta cerul este una dintre cele mai anevoioase”, spunea Constable. Pentru el, „pictura nu este decât un alt cuvânt pentru sentiment”, iar când începi să faci o schiță după natură, primul lucru este să uiți că ai văzut vreodată vreun tablou.

Ținutul natal, Suffolk, în estul Angliei, cu văile, câmpurile, morile, țărmul mării, reprezintă universul lui predilect, spațiul preferat pentru proiecția sentimentelor. Sunt imaginile copilăriei la care pictorul se va întoarce frecvent mai cu seamă în ultima parte a vieții. Va picta moara din Flatford, care era una dintre proprietățile familiei, câmpuri în care apare, ca o amintire din alt veac, o căsuță, golful Weymouth, cu forme aproape cubiste, cu nori care sugerează încleștări dramatice, farul din Harwich, în comitatul Essex. Stonehenge, monumentul neolitic din Wiltshire, datând probabil din jurul anului 1600 î. Hr., este tratat aproape abstract, tabloul putând fi foarte bine o creație ieșită din penelul unui pictor expresionist, pentru care modelul – imaginea reală – a fost de mult abandonat. Catedrala din Salisbury e un pretext peisagistic pentru compoziții care să aibă în prim-plan abordarea din unghiuri diferite, cu schimbări ale cadrului natural, ca într-un studiu de metamorfoză.

Transpare în peisajele lui Constable ceva mai mult decât dorința de a studia efecte de lumină și umbră, de a pătrunde în miezul ascuns al imaginii pe care o oferă contemplarea îndelungă a naturii. Natura pare a se reinventa, a renaște când e vizitată de ochiul pictorului. Uneori aceste imagini sunt tratate în tonuri destul de sumbre, în degradeuri de umbre misterioase, dar totul cu o stranie senzație de suprafață umedă, de lume care se zămislește sub ochii noștri, cu o prospețime pe care nu o putem atinge. E aproape miraculos să observi totuși că aceste culori aproape „lichide” pot sugera adâncimi insondabile, un fel de zbucium subconștient. Studiile de nori din anii 1820 sunt elocvente în acest sens. Nori în plină lumină, nori de furtună, nori deasupra mării, cerul învolburat peste orizontul unor arbori, amenințător, funest sau, dimpotrivă, invitând la calm și contemplație visătoare – reprezintă o experiență impresionistă avant la lettre, o experiență care, și din punct de vedere strict tehnic, a influențat puternic pictura romantică franceză și, prin ea, pe impresioniști.

Constable s-a dedicat treptat peisajului, după ce pictase subiecte istorice și portrete, în care personalitatea pictorului răzbate cu claritate. Se născuse în 11 iunie 1776, la East Bergholt, în comitatul Suffolk, într-o familie înstărită. Tatăl era morar și comerciant. Valea Dedham, subiect de inspirație și motiv de revenire la imaginile fixate în copilărie, este până azi „Țara lui Constable”. Destinat unei cariere ecleziastice, în 1795, la insistențele lui Sir Georges Beaumont, este trimis la Londra, la Royal Academy, unde studiază cu Farrington și Reinagh. Primele tablouri sunt acuarele și schițe în ulei. În 1816 se căsătorește cu Maria Bricknell, fiica unui apropiat al Casei regale, care nu îl considera prea talentat și se opusese timp de cinci ani căsătoriei. Ultimele două decenii de viață, 1816–1837, sunt cele în care viziunea pictorului asupra naturii se desăvârșește. Întâmpină, firește, suficiente critici, mediile academice fiind adesea refractare la tablourile sale, pe care le consideră neterminate.

În 1824 Constable expune la Salonul de la Paris, fiind primit cu mult interes și influențându-i puternic pe Millet și pe pictorii Școlii de la Barbizon. Dar mai ales, tablourile sale produc o puternică impresie asupra lui Delacroix, care remarcă în primul rând tehnica diviziunii tentelor din peisajele lui Constable. Se spune că, după ce analizase îndeaproape tablourile pictorului englez, Delacroix a refăcut în patru zile Masacrul din Chios.

În ultimii ani de viață, John Constable se ruinează făcând investiții neprofitabile, mai ales în transpunerea tablourilor sale în tehnica gravurii negre. Moare în 31 martie 1837, la Londra.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Valea Dedham

Moara din Flatford, 1817

Car cu fân, 1821

Căsuţă în East Bergholt

Farul din Harwich

Moara Parham la Gillingham, 1826

Fată cu spatele

Portretul doamnei James Pulham

Portret de femeie, 1818

Mary Fischer, 1816

Inaugurarea podului de la Waterloo, 1832

Catedrala din Salisbury

Catedrala din Salisbury şi Leadenhall văzute dinspre râul Avon, 1820

Catedrala din Salisbury văzută din luncă, 1831

Stonehenge, 1836

Peisaj cu dublu curcubeu

Studiul unui trunchi de ulm

Ferma Glebe

Scenă pe râu

Studiu de valuri

Cerul

Orizont cu arbori, 27 septembrie 1821

Plajă la Brighton, 1824–1828

Furtună pe mare, 1824–1828

Corabie şi cer în furtună, 1824–1828

Studiu de nori, 11 septembrie 1821

Read Full Post »