Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poezie contemporană’

Teatrul Odeon şi Teatrul Naţional Radiofonic vă invită luni 31 ianuarie 2011, la ora 19,00, în Sala Studio a Teatrului Odeon din Bucureşti,  la spectacolul de poezie şi muzică Dans alb, organizat în memoria regizorului Cristian Munteanu. Scenariul după poemele lui Cristian Munteanu îi aparţine lui Costin Tuchilă. Interpretează: Irina Mazanitis, Jeanine Stavarache, Delia Nartea, Mircea Albulescu, Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Puiu Pascu (pian), Dan Ioniţă (saxofon alto). Regia artistică: Vasile Manta. Intrarea este liberă.

Născut în 25 august 1936, la Bucureşti, Cristian Munteanu (m. 31 ianuarie 2008, Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi.

Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate. Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Procesul şi Castelul de Kafka, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga, Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu, Salba Mălinei de Dominic Stanca.

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic. Ceea ce la lectura piesei poate oferi o satisfacţie intelectuală deosebită, ceea ce pe scena de scândură poate crea un efect extraordinar, la radio, dimpotrivă, pot să aibă minimă relevanţă, ba chiar să împiedice coerenţa spectacolului. Am avut cu toţii enorm de învăţat de la regizorul Cristian Munteanu, începând cu selecţia şi pregătirea textului până la forma finală a spectacolului, în care fiecare element era aşezat la locul potrivit şi mai ales avea deplină justificare artistică.

Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii. Avea însă talentul de a se face înţeles, de a convinge fără lungi ocoluri, de a se impune cu eleganţă dar şi de a şti să dirijeze, adică să aşeze la locul cuvenit sugestiile venite de la actori şi de la ceilalţi membri ai echipei, redactor, compozitor, regizor muzical, regizor tehnic. Îmi este vie modalitatea sa de a lucra, fascinaţia artistică – nu e un cuvânt exagerat – trăită colaborând la câteva spectacole în ultimii ani, primite la superlativ, fie că ele se numesc Adunarea femeilor de Aristofan, Comedia măgarilor de Plaut, Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth a nuvelei lui D. R. Popescu, Mantaua şi Moartea lui Ivan Ilici, dramatizări ale aceleiaşi autoare după textele lui Gogol şi Tolstoi, O repetiţie moldovenească de Costache Caragiale sau seria de recitaluri în care un actor interpretează cinci roluri, idee pe care Cristian Munteanu a îmbrăţişat-o cu entuziasm în vara lui 2004, regizând şapte asemenea recitaluri: „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, „Slugi isteţe şi bufoni” – Horaţiu Mălăele, „Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, „Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, „Contraste” – Mircea Albulescu, „Lumea ca teatru” – Adriana Trandafir.

De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor. La tinereţe, în 1966, punea în undă Orestia de Eschil, cu Olga Tudorache, Ileana Predescu, Dan Nasta în distribuţie. Pot spune acum, retrospectiv, că teatrul antic a rămas o preocupare constantă a lui Cristian Munteanu. Nu ştiu dacă se afla neapărat printre preferinţele sale, printre – să zicem aşa – priorităţi. Avea însă priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia.

Autor dramatic jucat la teatre din Bucureşti şi din ţară, la teatrul radiofonic, Cristian Munteanu a scris şi poezie. Vorbea însă foarte puţin despre piesele sale, în jur de 30, din câte ştiu. Şi mai puţin despre poezia sa. Păstra o discreţie aproape totală, poate mai greu de înţeles astăzi, mai ales că volumul apărut în 2009, la Editura Semne din Bucureşti, Dans alb, reconstituit cu migală de Elisabeta Munteanu, arată un poet adevărat. A publicat puţin. Pregătise pentru o editură un volum de versuri dar o serie de împrejurări nefavorabile au făcut ca manuscrisul definitivat pentru tipar să nu mai poată fi recuperat.

Deşi cuprinde în ciclurile sale poezii din perioade diferite, Dans alb are un ton unitar. Fireasca, până la urmă, dialectică a vârstelor poetice trece pe plan secund. Când există, sentimentalismul e temperat de cenzura intelectuală. Poet autentic, Cristian Munteanu elimină de la bun început tentaţia livrescului, care s-ar putea bănui. Dominantă rămâne meditaţia existenţială, ferită însă de acele ţinte de „filosofie poetică” adesea inutile şi supărătoare. În viziunea autorului Dansului alb, poetul este un medium, primind şi amplificând semnalele lumii, cărora le conferă un plus de valoare şi expresivitate. Nimic însă, aici, care să sugereze practici oculte. Poezia se naşte, pare a spune Cristian Munteanu, atunci când ai dat la o parte tot ce te poate împiedica să ajungi la esenţa lucrurilor pe cale, dacă se poate, cât mai directă. Este sensul desprins din textul cu valoare de artă poetică Medium: „Poetul e un medium / În care vorbesc toate glasurile firii, / Caleidoscop de bucurii şi dureri / Azvârlite ca nişte scoici pe plajă. / De le pui la ureche / Asculţi vuietul mării / Poate mai adevărat decât vuieşte marea însăşi. / Dar când se trezeşte din somnu-i de piatră / E slab şi uscat ca o trestie goală, / Căci prin el au sunat bucurii şi tristeţi / Mai adevărate decât bucuria şi tristeţea însăşi.”

Această căutare a orizonturilor ascunse, a reliefului ce trebuie desprins dincolo de aparenţele de tot felul devine prevalentă indiferent de formula poetică, de motivele lirice sau de timbrul poemului. Ea este de fapt modalitatea de a da expresie lumii sau măcar de a intui că poţi ajunge la o expresie mulţumitoare. Cristian Munteanu are atât capacitatea de a construi din puţine elemente o viziune artistică închegată, cât şi de a o susţine în forme varii, de la lirica erotică la poezia de notaţie imagistică sau la ciclul de psalmi. Rafinamentul său liric este mai ales o problemă de proporţii atent studiate. Iată o Emoţie, în care tocmai economia de mijloace, eliberarea tentaţiei de a dezvolta imaginea creează efectul scontat: „Am crezut că vei spânzura noru-ntr-un copac / Norul, călătorul. / Ramura se pleca prea jos / Apoi, puţin câte puţin // Cădea / Cu fiecare frunză. // Ochii doar, rătăceau în neştire / După altă plăsmuire.” Sau o Constatare: „Cerul e pur când oamenii / ştiu să-l privească / cu ochii frumuseţilor dintâi / Fără osânda păcatului / strecurat printre gene. / Păsările vâslesc aerul pentru toţi / Şi clipa adoarme pe buzele timpului / doar pentru mine. / Zadarnic încerci să îngropi / o mână-n nisip, / Nisipul se cerne / Şi degetele albe străbat ca nişte săgeţi / din nou către cer. / În asta constă echilibrul / Pământul te strânge la sânu-i / şi apoi te aruncă spre soare.”

Un scepticism superior, răsfrângere intelectuală, desigur, străbate din poeziile lui Cristian Munteanu, chiar din cele în care temperamentul liric se lasă descătuşat (lirica de dragoste). El îmbracă, la rândul lui, forme imaginare diverse, ce lasă impresia, parcă, a unor cercuri concentrice „rotindu-se mistuitor / pe alte orbite, noaptea, totdeauna noaptea”. Dar aceste forme nu pot totuşi să epuizeze „substanţa eternă” căutată.

Apar în acest volum imagini memorabile care vorbesc de la sine despre poetul Cristian Munteanu, restituit acum printr-un gest editorial exemplar. Citez aproape la întâmplare, cu certitudinea că acestor imagini, care sunt tot atâtea idei poetice, cititorul le va adăuga altele, la fel de elocvente: „Dezleg condurii liniştii / Şi amurgul moare săgetat în spinare / Ca un bivol”; „Văduva mea, am să-mi deschid arterele / una câte una / Ploaie de foc va ploua în amurg / Şoaptele nu se mai împreună. / O să-ţi scoţi sandalele lângă prag, / Lângă acelaşi prag / neatins / O să fie devreme / Şi trupul tău va prinde să bată / În roşu aprins”; „Vestalelor, când n-oţi mai / avea vreascuri / Ardeţi-vă sânii cu limbile / părului în flăcări / şerpuitoare”; „Lumina care se cerne prin crăpătura haşurată / Ia forme diverse / Ca o bucată de cocă mulată”; „O pisicuţă cu boticul roz / Şi-a făcut culcuş pe o sofa Louis Quatorze / Privind amuzată / O natură moartă / Trei raţe spânzurate / Strident colorate. / Apoi plictisită de contemplare / Şi-a întins blăniţa la soare”; „Am gonit zeii vinovaţi din altare / Toate papirusurile le-am cercetat / Nu scrie nimic despre nemurire / Pe geana timpului”.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

„Orestia” de Eschil

„Broaştele” de Aristofan

„Adunarea femeilor” de Aristofan

„Comedia măgarilor” de Plaut

„Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker

„Faust” de Goethe

„Intrigă şi iubire” de Friedrich Schiller

„Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu

„Moartea lui Ivan Ilici”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui Lev Tolstoi

„O repetiţie moldovenească” de Costache Caragiale

„Salba Mălinei” de Dominic Stanca

„Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache

„Îndrăgostiţi în teatrul lumii”. Interpretează Delia Nartea şi Cristian Iacob

Anunțuri

Read Full Post »

Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin Bucureşti cu un pat pliant în spinare.

Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariţie era primită cu vădită încântare. Singapore era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic.

Piaţa Rosetti, fotografie de epocă

Din grupul larg de boemi „singaporeni” făceau parte Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Leonid Dimov, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine.

La Singapore reuniunile bahice se prelungeau până târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Pâcă şi Pucă, un poet mai mult decât notabil şi un grafician excepţional, formau, la un moment dat, un cuplu inseparabil, rod al purei întâmplări. Sau, poate, se gândiseră că numele lor fiind atât de apropiate şi statura asemănătoare, ar da bine să fie văzuţi împreună.

Teodor Pâcă era ploieştean, se născuse în prima zi a anului 1928, provenea din familia unui ceferist, originar din Oltenia. Fusese un elev foarte serios, cu multă aplicaţie în studiul disciplinelor umaniste şi al limbilor clasice şi moderne; învăţase bine franceza şi italiana, apoi limba rusă la Institutul „Maxim Gorki”, unde se transferase, prin 1949, după vreo doi ani de Drept. Trecuse drept un tânăr „de perspectivă”, mai ales că lucrase ca stagiar la CFR, avea dosar bunicel, era înscris în Partidul Comunist. Cum însă avusese „inspiraţia” de a formula câteva păreri critice şi de a face observaţii „revizioniste” la adresa marxismului, mai exact la adresa a ceea ce se înţelegea atunci din doctrina respectivă, fusese exclus din partid şi exmatriculat înaintea susţinerii examenului de stat.

De atunci, nimic nu mai putuse fi reparat în ordinea vieţii materiale, pentru care Pâcă nu avea, de altfel, nici o chemare. Încercase fără noroc să-şi facă un rost, intrase la CFR ca impiegat, suplinise catedre de rusă şi română, lucrase ca sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician. Ajunsese şi pe la Medgidia, ca antrenor de box. Era un bărbat voinic, nu prea înalt, cu înfăţişare pitorească, rezistent şi, zice el într-un poem, plin de farmec: „Păi când intram eu la restaurant / Muierile veneau ca la stupină / La orice târfă se făcea lumină // Eram voinic deşi nu prea înalt / Nici astăzi nu mă dau pe-o crâşmă-ntreagă / Ca mine, când prin şnapsuri dau asalt / Nu era altul la măsea să tragă…”

Afară de Pucă, ce-i drept, nu prea era altul la fel de pitoresc ca Pâcă, un rebel paşnic, care ochea cu îndemânare poanta şi găsea, tot cu îndemânare, locul cel mai potrivit pentru a o arunca. Vreme îndelungată, nu se cunoaşte să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit, prin ateliere de pictori. Mai degrabă, sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăşi caz fericit, prin vreun colţ de cârciumă. Când îşi procurase patul pliant, avea motive de mândrie. Publica puţin şi bea mult, îşi recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenţei care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiţia goliarzilor, poeţi medievali, rătăcitori, care scriau în latină.

Pâcă era mereu în căutare de mărunţiş, fără umilinţă ipocrită. Un confrate îmi povestea că, prin anii ’70, la casieria Uniunii Scriitorilor, care era într-un palat de pe Şoseaua Kiseleff, apărea ca din senin Pâcă. Saluta respectuos, îşi plimba în tăcere privirea, nu dădea semne de precipitare. Trecea pe la câte unul şi-i spunea la ureche, invariabil: „Dă-mi cinci lei.” Era dispus să aştepte şi nu reacţiona violent la refuz. Dacă observa o mică reacţie de contrarietate, cum că „nu se cade, domnu’ Pâcă”, nu ceda uşor. Se apropia şi mai mult de urechea respectivului şi-i şoptea: „Sss… Il y a des mitocains qui comprennent…” Şi puteai să nu-i dai? Cu cinci lei îşi asigura şnapsul, era o nouă lovitură dată „mitocanilor” şi regimului, la care Pâcă nu medita defel.

Reuşise să tipărească un singur volum, Poezii (1970), cu desene ale „jumătăţii” sale, Florin Pucă. Scurtă despărţire, volumul îngrijit şi publicat de George Astaloş în anul 2000, care conţine integrala liricii lui Teodor Pâcă (mort la 16 iunie 1978, la Bucureşti), arată un poet profund, în gust clasicizant, un răzvrătit cu gesturi uneori manieriste, uşor preţios dar fermecător prin atitudinea fals „plebee”, altfel orgolioasă, şi prin iscusinţa prozodică: „Vă las în valea acestei scurte plângeri, – / Orice sfârşit vesteşte-un început, – / Mă duc eu primul – sunt mai priceput, / Să pun din vreme şeile pe îngeri. // Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse, / V-aştept la grajdurile de smarald, – / Nu vă grăbiţi, d-abia-i amiază şi cald / Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse. // Când veţi veni-n amurg sub înserare / Vom călări frumoşi prin elizeu, / În cavalcadă, pân-la Dumnezeu, / Descălecând la tronu-i, la picioare.”

Şi poate chiar aşa, cum rosteşte cu şoaptă şi zâmbet în aceste strofe din Scurtă despărţire, Teodor Pâcă a plecat el, primul, să zvânte aripile plânse.

Costin Tuchilă, Amos News, sâmbătă 9 august 2008

© costin tuchilă


Read Full Post »

costin tuchila florin mugur destin bestiar intermediar travesti oglindaObsesia princiară străbate şi domină întreaga poezie a lui Florin Mugur. Poetul acesta, care a debutat la începutul deceniului al şaselea şi s-a realcătuit pe sine ca scriitor începând cu Mituri (1967), impune în literatura contemporană un caz aparte de travesti liric. În volumele sale, „persoana” proprie, ceea ce numim îndeobşte eu liric, conştiinţa verbalizată în actul creaţiei, este drapată în veşmintele încăpătoare ale personajului (termenul e convenţional) care revine obsedant. Este desigur un truc literar, al cărui orizont manierist nu e greu de identificat. Dacă s-ar scrie o istorie a manierismului în literatură – şi nu un inventar tipologic, în esenţă formal, gen G. R. Hocke – un lucru ar putea reieşi cu siguranţă: poetul manierist recurge adesea, în joacă, la depersonalizarea eului, ajungând involuntar la o dramatică travestire. Travestiul este motivul opus oglinzii. Dacă oglinda marchează îndeosebi modul de revărsare exterioară, travestiul apare din dorinţa sondajului interior. Aceasta în ordine tehnică, fiindcă, desprins de propria aventură spirituală, lăsată să strălucească liberă, pentru a fi contemplată, poetul se vede „adus în scenă”, ridiculizat, „dat de gol” sau dimpotrivă, înălţat la demnitate tragică de masca pe care a creat-o. Calambur? În măsura în care jocul poate pătrunde în subsolul tragediei, răspunsul este afirmativ.

florin mugur nichita stanescu desen costin tuchila critica literaraFlorin Mugur, portret de Nichita Stănescu

Poezia lui Florin Mugur este, poate alături – în cu totul altă ordine tematică şi stilistică – de cea a unor Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu, un exemplu de exprimare a dramei proprii printr-un intermediar liric. Suferinţa misterioasă, umilinţa aproape metafizică a condiţiei umane aflată la marginea dramei „mărunte” ori, dimpotrivă, lângă suflul înălţător al tragediei, speranţa livrescă şi amărăciunea eşecului, neîmplinirea erotică şi riscul anchilozării afective, în sfârşit, gândul persuasiv al prezenţei pe jumătate în firea lucrurilor, toate acestea sunt jucate de regele (prinţul) omniprezent în poemele autorului Destinelor intermediare. Regii sunt aici zei coborâţi pe pământ. Dar ei nu mai păstrează nimic din atributele divine. Ideea aceasta devine predominantă în poezia lui Florin Mugur. E mai ales o chestiune de percepţie: înlocuit, imaginat în forma „prinţului bătrân” care „dansează cu cartea”, poetul are viziunea globală a lumii afective, numai că treptat ea se „împuţinează”, rămân doar umbrele deliciilor spirituale de odinioară, cenuşa sentimentelor. Şi întrucâtva enigmaticul „portret al unui necunoscut” (titlu de volum, 1980).

Dezvoltat epic, motivul este şi mai limpede: eroul romanului Ultima vară a lui Antim (1978), constructor în faţa ochilor noştri al golului care este, din punctul său de vedere, propriul trecut, poartă cu sine o abstractă plăcere a derizoriului combinată cu utopia frumoasă, teatrală aproape, după care fiecare individ este potenţial un rege, un stăpân absolut al unui regat pe care şi-l inventează conform aspiraţiilor sale. Un strămoş al acestui misterios, până la urmă, Alexandru Antim „spunea că suntem cu toţii nişte prinţi izgoniţi”. Izgoniţi fiecare din sinele mai mult sau mai puţin cuprinzător, înţelept, independent, puternic. Similitudinea cu poezia este evidentă. În locul prezenţei rămâne numele, amintirea tulburată care nu poate sugera decât umilinţa. În acest univers, un vers ca „Întreg, dispar domol” este aserţiunea emblematică.

Noaptea regilor explică şi mai clar travestiul liric de care vorbeam. Vocea lirică se adresează unui presupus „stăpân”, demiurg la rândul lui imperfect, de sorginte mitică sau livrescă (originea nu are nici un fel de importanţă): „Ce mi-ai lăsat plecând? / Numai regii, / Viaţa plină de regi. / Toată noaptea, regele părului tău ascuţit. / Toată noaptea, regele palid al gurii tale. / Regele tânăr şi năuc al dinţilor. / Ce mi-ai lăsat plecând? / Umbrele tale / înălţându-şi spânzurători una alteia / strângându-se de gât în somn / şi chipurile tale omorându-se / şi-apoi luându-şi locul unul celuilalt – / şirag de regi criminali. / Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoşi / de dorul tău. / Toată noaptea am azvârlit în ei / cu nume de regi.” Există în acest text, absolut remarcabil, o deconspirare tulburătoare a iluziei, un dramatism continuu în faţa căruia spiritul declină, abdică pentru a face loc golului imperceptibil. Încât, tradus în ordinea propriei subiectivităţi, acest crepuscul parcă instalat dintotdeauna substituie vigoarea spiritului, e o „încetineală feminină”, un fard care se topeşte, murmurul palid de flaut care înlocuieşte corul strălucitor al alămurilor („Trăiesc atât de încet / încât nici nu pot fi văzut – / o-ncetineală feminină / o enervare prea obosită / ca a ierbii uscate.”). Timpul însuşi este anulat („Minutul meu are o mie de secunde”). Într-un discurs imaginar al unui Ulise către un Aiax (personajele sunt pure convenţii), se rostesc motivele adânci ale disperării. Nu atât haosul înspăimântă, cât posibilitatea atribuirii lui, riscul de a se inculca subiectivităţii: „[…] numai de haos mi-e frică / sunt gata învins / n-are nimeni dreptul să poarte / pe umeri / haosul…” (Ulise către Aiax).

costin tuchila florin mugur destin femeia cu umbrela claude monet rege travesti oglinda fatalitate

Claude Monet, Femeia cu umbrelă

Regele, prinţul sunt utopii ale mărginirii. Prin ei nu se poate nici măcar substitui definitiv imperfecţiunea. Urme zeieşti, regele, prinţul, bufonul (acesta este, se ştie, un rege cu semnul minus, puterea deconspirată), o scot veşnic la iveală. Se pare că rolul lor e cu atât mai tragic cu cât, încercând să ascundă imperfecţiunea, ei se supun inconştient „destinului intermediar”. Conştiinţa condiţiei echivoce, a vieţii ca formă de trecere, a dorinţei de întâlnire a ordinii, accentuate de neîmplinirea afectivă, transpar din umbra infatigabilului personaj: „Într-adevăr, cum să fim rege? clama regele. // O jumătate de om singur, o iluzie – / noi, cel ce revenim din mari cutremure / cu inima fricoasă. Noi, amantul / cenuşilor. Adoratorul umilit / al apei care gâlgîie şi-al sării” (Locul gloriei). Meditaţia lirică a lui Florin Mugur câştigă însă treptat, dacă nu în sensul găsirii unui echilibru plauzibil, a seninătăţii desprinsă din filosofia senectuţii, în coerenţă. Împuţinându-se în ordine sentimentală, această subiectivitate angoasată se îmbogăţeşte în reprezentări, îşi diversifică orizontul aducând temeiuri noi pentru şansa travestirii. E vorba de ciclul Bestiar naiv, proiecţie de apetit livresc. Poetul inventează acum o serie de animale fantastice, cărora le dă identitate imaginară. Ele au nume ciudate şi traduc o stare morală, impactul desprinderii de obsesia princiară, răvăşirea care trebuie „survolată” de ironie, tâlc savant, rafinament ludic. Globeii, siheia, ucla, sivirul, erţogul, firminul, safra, tarpanii, atta („acel trandafir animal în istoria florilor”), mavrul, the king şi mult mai umilul miel, investit însă cu semnul fatalităţii („mielul, catastrofa”), sunt „monştri puri, fiinţând la graniţa dintre sens şi absurd” (Şt. Aug. Doinaş). Florin Mugur accentuează prin ei nu numai latura spectaculară a imaginaţiei sale, ci şi acea preferinţă adâncă pentru misterul tragic, de origine medievală. Poemele inedite din antologia recent apărută, Dansul cu cartea (Bucureşti, Editura Albatros, colecţia „Cele mai frumoase poezii”, 1981), o binemeritată antologie de autor, alcătuită exemplar şi foarte semnificativă pentru valoarea poetului şi situarea sa printre contemporani, aduc şi o reluare amplificată a depersonalizării tragice („dar nici un loc nu e atât de strâmt / încât să nu încapă în el nenorocirea”), făcută prin sugestia modelelor tratate, parcă, cu un timbru, special, nemaiîntâlnit: spiritul însuşi e luminat de o graţie electrică, vorbeşte îngândurat dar nervos, încercând să imagineze, prin ochiul acelei „femei aproape bătrâne” al cărei rol îl joacă, „un prezent mai puţin umil” (v. Jeanette). Semn că viziunea se orchestrează continuu, resursele artistice fiind vii, puternice, bărbăteşti; că reia în canon şi prelucrează tonal leitmotivul suferinţei.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 13 (1938), sâmbătă 27 martie 1982, p. 6

© costin tuchilă

Read Full Post »