Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘praga’

Născut la Praga în ziua de 3 iulie 1883, Franz Kafka era fiul lui Hermann Kafka (1852–1931), negustor şi fabricant, şi al Juliei (1856–1934), născută Löwy, într-o familie bogată din Poděbrady.

Cei doi fraţi, Georg şi Heinrich, mai tineri decât viitorul scriitor, mor la vârsta copilăriei. Surorile sale, Gabrielle (Elli), Valerie (Valli), Otillie (Ottla), născute în 1889, 1890, 1892, aveau să-şi găsească sfârşitul în timpul celui de-al doilea război mondial, în ghetto-ul de la Łódź, unde fuseseră deportate. Numele Kafka (Kavka), spune Max Brod, prietenul cel mai apropiat şi editorul unei părţi importante a operei lui Franz Kafka, după moartea scriitorului, era răspândit printre evreii cehi. „Kavka” înseamnă „stăncuţă alpină cu capul mare şi coada stufoasă”.

Această pasăre era emblema de pe firma magazinului lui Hermann şi apărea pe plicurile folosite de Franz Kafka în tinereţe. Germana era limba maternă a cel puţin 10% din populaţia oraşului Praga la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Relaţia dificilă dintre tată şi fiu domină copilăria lui Kafka, înscris la şcoala primară de la Fleischmarket (Piaţa de carne), în str. Másna, unde primeşte o educaţie limitată. În 1901 absolvă Gimnaziul Altstädter. Este interesat de literatură şi de ideile socialiste, scrie câteva scenete de teatru jucate în familie de surorile sale. E preocupat de teatrul lui Ibsen şi de teoria darwinistă, îi citeşte pe Spinoza, Nietzsche, Hofmannsthal, Flaubert Brentano, Kleist.Casa Buddenbrook (1901) de Thomas Mann îl entuziasmează, la fel ca şi proza marilor scriitori ruşi. În perioada 1901–1906 studiază, timp de două semestre, germanistica, apoi dreptul la Universitatea Germană din Praga. În 18 iunie obţine titlul de doctor în drept. Un an şi jumătate face practică în biroul de avocatură al unui unchi, pentru ca în iulie 1908 să intre în serviciul Companiei de asigurări împotriva accidentelor, unde va lucra până la pensionare, în 1922. Conştiincios, suportă cu resemnare mediocritatea carierei de funcţionar. Din 1907 datează povestirile care vor apărea în 1958 în volumul Pregătiri de nuntă la ţară, Descrierea unei lupte, Odradek ş.c.l., menţionate de Max Brod în revista berlineză „Die Gegenwart”. În 1910 începe scrierea Jurnalului şi călătoreşte cu Max Brod la Paris. 1912 este un an decisiv pentru activitatea prozatorului. Începe să scrie romanul America (Dispărutul), în noiembrie–decembrie scrie nuvela Metamorfoza, publicată după trei ani, în decembrie citeşte în public Verdictul. În iunie 1914 se logodeşte la Berlin cu Felice Bauer, dar după o lună rupe logodna. A doua logodnă cu Felice Bauer va avea o soartă asemănătoare, fiind ruptă după câteva luni, în decembrie 1917, după ce i se pusese diagnosticul de tuberculoză pulmonară. În noiembrie 1916, citise în public, la München, Colonia penitenciară, publicată în 1919, când se logodeşte cu Julie Wohryzeck. Scrisoare către tata, mărturia cea mai elocventă a complexului de inferioritate trăit de Franz Kafka, apare în noiembrie 1919, în Silezia:

„Dragă tată,

M-ai întrebat nu de mult de ce spun că mă tem de tine. Ca de obicei n-am fost în stare să-ţi dau nici un răspuns, pe de o parte tocmai fiindcă mă tem de tine şi pe de altă parte fiindcă explicaţia acestui sentiment e mult prea complexă pentru ca s-o pot face prin viu grai. Şi dacă încerc să-ţi dau un răspuns în scris, nu va fi nici el decât foarte aproximativ, deoarece până şi în scris teama şi consecinţele ei rămân un obstacol în relaţiile dintre noi doi şi pentru că am atât de mult material încât îmi depăşeşte şi memoria şi puterea de înţelegere.”

Acest complex trăit cu intensitate, explicabil doar până la un punct prin elementele biografice, aproape straniu, dacă nu cumva absurd, se resimte din plin în Verdictul, America şi Metamorfoza.

Metamorfoza (Die Verwandlung) este povestea noii vieţi a comerciantului Gregor Samsa, care se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-o insectă, probabil un gândac. Nimeni nu-l înţelege, nici măcar şeful care, venit să-l ia la muncă, pleacă nervos. Această alegorie coşmarescă, spune Kafka în Convorbirile cu Gustav Janouch, „nu este o confesiune, ci într-un anume sens, o indiscreţie autobiografică”. Samsa „sună ca o criptogramă pentru Kafka.” „Gregor Samsa este celibatarul sisific, motivaţia lui în existenţă fiind una de ordin funcţional. Transformarea lui în miriapod, anulat ca individ ce-şi poate motiva dreptul la viaţă, alienat de părinţi, privat de amorul sororal, Gregor Samsa acceptă moartea ca o necesitate, într-o lume situată sub zodia utilului.” (Romul Munteanu, Prefaţă la vol. Franz Kafka, Procesul, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1977).

Metamorfoza este „înainte de toate povestea unui om care se vede abandonat de semenii săi. Pentru Gregor, viitorul profesional, viaţa familială şi socială sunt definitiv compromise. Orice nouă încercare de revenire este exclusă. […] Se regăseşte aici o constantă a tematicii lui Kafka: absenţa sensului vieţii. Nici o problemă metafizică în Metamorfoza. Trebuie văzut exact ceea ce este. Nimeni nu se întreabă care ar fi motivul ştiinţific al metamorfozei. Ea s-a petrecut, pur şi simplu, ca o fatalitate care poate cădea pe capul oricui, în orice moment. Nu poţi schimba nimic şi este inutil să te întrebi care este motivul. Viaţa, pe cât de absurdă, trebuie trăită aşa cum e; dacă nu, rămâne întotdeauna moartea… Iată de ce elementul fantastic inevitabil în punctul de plecare al Metamorfozei este repede eliminat de un realism absurd.” (Walter Paisley).

În decembrie 1920, după ce în vară se îndrăgostise de jurnalista cehă Milena Jerenská, Franz Kafka este internat în sanatoriul Matliary din Munţii Tatra. Boala se agravează. În 1922 lucrează la romanul Castelul, care va apărea postum, în 1926, ca şi Procesul (1925), scrie Cercetările unui câine şi Un artist al foamei. În 1923 doreşte să se însoare cu Dora Dymant, pe care o cunoscuse în staţiunea balneară Müritz. Hermann Kafka se opune căsătoriei. În 17 martie 1924 este adus de Max Brod în casa părintească de la Praga, în stare gravă. Tratamentul în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, rămâne fără rezultate. Moare în 3 iunie 1924. Este înmormântat în 11 iunie, în Cimitirul evreiesc din Praga.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod ar fi urmat dorința lui Kafka de a-i distruge manuscrisele? Cu dispariția a două dintre cele mai importante scrieri ale sale, romanele Castelul și Procesul, influența lui Kafka nu ar fi fost, fără îndoială, atât de puternică pentru proza modernă și în general pentru filosofia absurdului și toate derivatele ei, atât de cultivate de existențialiști. Nu vreau să spun că opera sa ar fi fost una de plan secund, dar interesul acordat Coloniei penitenciare, Metamorfozei și altor povestiri nu ar fi putut egala faima dobîndită cu cele două romane, de referință pentru viziunea asupra condiției umane la mijlocul secolului al XX-lea. Universul kafkian, cu nota lui specifică de presiune psihologică, vină necunoscută, acuzații absurde, birocrație monstruoasă, claustrare, coșmar, a impus o reconsiderare nu numai a unor teme consacrate, a sondării psihologiei abisale și a problemei libertății, ci și la nivelul scriiturii. În miezul cotidianului celui mai banal se află absurdul existențial, în înlănțuirea logică, firească, a vieții apare inexplicabilul, care naște monstruosul. Albert Camus observa că „la Kafka cele două lumi sunt cea a vieţii cotidiene, pe de o parte, şi cea a neliniştii supranaturale, pe de altă parte. Se pare că asistăm aici la o nesfârșită exploatare a cuvintelor lui Nietzsche: «Marile probleme se întâlnesc în stradă». Există în condiţia umană – e un loc comun al tuturor literaturilor – o absurditate fundamentală şi în acelaşi timp o implacabilă măreţie. Amândouă coincid, cum e şi firesc. Amândouă sunt întruchipate, să o mai spunem o dată, în divorţul ridicol care desparte necumpătatele noastre elanuri sufleteşti de bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă în faptul că sufletul acestui trup îl depăşeşte atât de nemărginit. Cel ce vrea să reprezinte această absurditate va trebui să-i dea viaţă printr-un joc de contraste paralele. Astfel, Kafka exprimă tragedia prin cotidian şi absurdul prin logică.”

Odradek, un text de nici două pagini din Pregătiri de nuntă la ţară, este una dintre cele mai stranii şi enigmatice povestiri ale lui Kafka, semnificativă pentru imaginarul scriitorului. O reproducem integral, în traducerea lui Saşa Pană:

„Unii spun că vorba Odradek e de origine slavă şi plecând de la această teză, caută să-i demonstreze formarea. Alţii pretind că, dimpotrivă, acest cuvânt este de origine germană; slava l-ar fi înrâurit numai. Nesiguranţa celor două interpretări îngăduie, pe bună dreptate, să se conchidă că nici una din amândouă nu este exactă, cu atât mai mult cu cât nici una din ele nu poate să dea sensul acestei vocabule.

Fireşte, nimeni nu s-ar gândi să se dedea la astfel de studii, dacă n-ar exista de fapt o fiinţă care se nu¬meşte Odradek. La prima vedere, ea oferă înfăţişarea unei bobine turtite în formă de stea şi pare în adevăr încolăcită de aţă; la drept vorbind, ar putea foarte bine să fie capete vechi de aţă încâlcite şi încurcate, de cele mai felurite culori şi grosimi. Or, nu-i o simplă bobină : în centrul stelei se ridică un bastonaş pieziş, la care se adaugă unul în unghi drept. Cu ajutorul acestuia din urmă, de-o parte, şi cu una din razele stelei de cealaltă, totul se ţine ridicat ca pe două picioare.

Ai fi îndemnat să crezi că lucrul ăsta a avut odată o formă bună la oarecare întrebuinţare şi acum s-ar fi spart. Se pare că nu-i aşa: cel puţin nici o urmă nu o probează; nici o spărtură nu permite să se bănuiască aşa ceva. Totul pare, e adevărat, lipsit de sens, dar în felul său complet. Nu s-ar putea să i se adauge ceva, cu atât mai mult cu cât Odradek este extraordinar de agil şi de nepătruns.

El stă pe rând în grânar, în cuşca de sub scară, pe culoare, în sală. Pot trece, câteodată, luni întregi fără să fie văzut: fără îndoială că atunci a emigrat în alte locuinţe. Uneori, când înaintează pe palier şi-l zăreşti în jos, sprijinit de balustrada scării, îţi vine să-i vorbeşti. Bineînţeles, nu i se adresează chestiuni grele, ci e tratat – micimea sa te invită la asta – ca un copil. «Cum te numeşti?» îl întrebi. «Odradek», spune el. «Şi unde locuieşti?» Iar dânsul răspunde «Domiciliu nesigur» şi râde; dar cu un râs ce s-ar putea scoate fără plămâni, ceva care fâşâie ca frunzele moarte sub picioare. De cele mai dese ori conversaţia se termină cu atâta. Şi de altfel chiar răspunsurile acestea nu se pot căpăta totdeauna; adesea rămâne mult timp mut ca şi lemnul din care pare făcut.

Degeaba mă întreb ce va ajunge. Poate măcar să moară? Tot ceea ce moare a cunoscut un fel de scop, un fel de activitate care l-a consumat: nu este cazul pentru Odradek. Îl vom mai vedea mâine, trăgând după el capete de aţă, rostogolindu-se pe scară la picioarele copiilor mei? El nu strică poate nimănui, dar gândul, numai, că ar putea să-mi supravieţuiască, ideea asta îmi este aproape dureroasă.”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »

Chiar şi pe marii compozitori îi cunoaştem uneori sumar. Câteva lucrări cântate des – şi cam atât. În afară de ele, o fişă de dicţionar care adună titluri şi numere de opus sortite să rămână necunoscute pentru majoritatea melomanilor, monografii şi studii critice. Adesea, curiozitatea nu poate fi satisfăcută într-o viaţă de om. Unul dintre aceste cazuri este Antonín Dvořák. Patru-cinci titluri sunt suficiente pentru a-i asigura celebritatea şi, falsă impresie, pentru a-l „cunoaşte” şi caracteriza: Simfonia a IX-a în mi minor, „Din lumea nouă”, Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră, Dansurile slave, Cvartetul american, opera Rusalka. S-ar mai putea adăuga, pentru frecventatorul sălilor de concert, două-trei lucrări, Simfonia a VII-a, cântată la noi foarte rar, un poem simfonic sau o piesă camerală… Simfonia compusă în 1893, „Din lumea nouă” şi Concertul pentru violoncel sunt pe buzele tuturor. Suficienţa s-a instalat, cu siguranţa cu care se instalează şi clişeele de receptare. Nici în Cehia şi Slovacia nu se cântă primele patru simfonii, celelalte patru nebucurându-se nici ele de un tratament privilegiat în comparaţie cu Simfonia în mi minor.

Apropierea de Brahms, de care Dvořák ar fi fost influenţat, a devenit un loc comun şi s-a instalat statornic în istoriile muzicii. Ca şi Brahms, Dvořák e un romantic dublat de un clasic. Este singura asemănare posibilă, una care vizează mai mult concepţia estetică decât expresia muzicală, rareori şi fugar înrâurită de maestrul care îl admira şi susţinea cu entuziasm. Caracterizarea rămâne foarte generală, înscriindu-se în categoria acelor aprecieri care spun totul fără a spune nimic. Originalitatea muzicii lui Dvořák, sprijinită pe interpretarea personală a datelor folclorice sau pe recrearea în spirit folcloric (cel al negrilor americani, descoperit în perioada directoratului de la Conservatorul din New York), ar putea fi rezumată prin câteva trăsături: bogăţia ritmică şi structurile aparte pe care ritmurile le impun în construcţia muzicală, alternanţa de pasaje viguroase şi lirice – un lirism nostalgic, dar privit de un ochi clasicizant – în fine, coloritul orchestral care atrage de la primul contact cu această muzică. Dvořák îmbrăţişează forme clasice dar are îndemânarea de a turna în aceste tipare un material sonor atât de puţin convenţional. În simfonii, mai ales, se desăvârşeşte la un nivel superior de prelucrare spiritul popular, expresie a unui fond arhaic peste care s-au suprapus straturi succesive. Folclorul Boemiei asigură elementul de rezistenţă al materialului său tematic, dar caracterul acestuia trebuie pus neîntârziat în relaţie cu specificul scriiturii vieneze, pe care îl asimilează într-un proces creator plin de personalitate.

„Romantismul” naţional de care s-a vorbit, real dar înţeles oarecum schematic, nu este o simplă revenire brutală la acele izvoare care proclamă identitatea de rasă. În Dvořák este posibil să găsim întruchiparea cea mai exactă şi condiţionată istoric a spiritului central-european. Aceasta, dacă avem în vedere strălucita tradiţie muzicală a Boemiei, considerată în secolul al XVIII-lea „conservatorul Europei”. Mulţi dintre muzicienii risipiţi în alte spaţii geografice proveneau din această provincie. Se ştie, de exemplu, că majoritatea componenţilor vestitei orchestre de la Mannheim erau de origine cehă, violoniştii acestui ansamblu uimind întreaga lume muzicală. Această orchestră a deschis noi perspective clasicismului muzical, fiind „instrumentul” prin care s-au pus în practică toate căutările în privinţa scriiturii simfonice. Stilul instrumental logic, echilibrat, cercetarea nuanţelor şi a volumelor, contrastele dinamice şi ritmice reprezintă particularităţile acestei şcoli muzicale care a avut o puternică influenţă în Europa muzicală. Cuceririle ei se vor regăsi în evoluţia simfonismului până târziu. În plus, trebuie amintit că Johann Stamitz, violonist virtuoz, căruia i se datorează în mare parte această mişcare artistică, se născuse în Boemia, ca şi Franz Xavier Richter, autor a şaptezeci de simfonii. Originile îndepărtate ale lui Christian Cannabich erau de asemenea cehe.

Cu Dvořák, sensibilitatea muzicală a Boemiei se răsfrânge în forma cea mai complexă şi solidă a simfoniei, la un nivel de interpretare modernă în epocă a unui material arhaic. El asimilează din muzica germană cultul formei închise, o anumită severitate vizibilă în lipsa de abatere de la structura compoziţională. Dvořák nu dovedeşte nici o simpatie pentru exagerarea dramaturgică a conflictelor, aşa cum se va întâmpla la Mahler, însă are, ca şi acesta – moştenire de la Schubert – gustul pentru liniile melodice suple, în care răzbate pe alocuri sentimentalismul vienez. Dar ceea ce îi conferă individualitate, făcându-l să nu semene cu nimeni, este energia ce transpare în fiecare pagină, o senzaţie de plenitudine care interzice alunecarea în deprimare. Această notă tonică, având resurse pentru a nu deveni niciodată monotonă şi presupunând o diversitate de nuanţe, ca un fel de etaje ale sensibilităţii, îşi are originea fără îndoială în muzica Boemiei, fiind poate o particularitate naţională. Nu vreau să spun prin aceasta că Dvořák e un muzician „senzorial”, prea „vesel” pentru ca partiturile lui să aibă profunzime. Cert este că nu îl vom afla niciodată răpus de tentaţia plonjonului în abis. Melancolia e doar un interludiu în proiecţia energetică din simfoniile lui Antonin Dvořák. Graţia pare o formă abilă de pregătire a conflictului. Voluntară, tăiată sigur într-un material rezistent, această muzică doreşte să comunice o reconfortantă alungare a îndoielilor, ca un elogiu adus echilibrului spiritual.

Este senzaţia care ne întâmpină în Simfonia a IX-a, descoperire plină de satisfacţie a unui univers sonor necunoscut şi imagine completă a voluntarismului muzical al lui Dvořák. Dar această partitură atât de frecventată, cu teme uşor de reţinut (cine poate uita tema în Sol major a finalului care izbucneşte în partidele alămurilor?), are rival printre simfoniile lui Dvořák. Cea mai slavă dintre acestea, Simfonia a VIII-a în Sol major (1889), este în egală măsură o capodoperă, deşi se află, ca şi a cincea şi a şaptea, în umbra marii simfonii „americane”. Popularitatea ei nu este la fel de mare, în ciuda perfecţiunii formale, a frumuseţii temelor, a orchestraţiei strălucitoare şi a impresiei de măreţie pe care o lasă construcţia finalului. Orchestra lui Dvořák, care este în linii mari aceeaşi cu a lui Brahms (mai puţin contrafagotul, în plus, tuba, rar folosită de maestrul german), are o tensiune aparte, conferită de eficienţa folosirii fiecărei partide şi de raporturile timbrale pline de naturaleţe. O limpezime încântătoare se desprinde din fiecare frază a acestei simfonii emblematice pentru spiritul muzical al Boemiei şi pentru viziunea lui Dvořák. Introducerea melancolică a primei părţi este repede contrazisă de tema Allegro con brio. Adagio este secţiunea cea mai lungă, fără a lăsa însă nici un moment senzaţia de lungime. Finalul exploziv, deschis cu un motiv spectaculos al trompetei, are aproape aceleaşi dimensiuni cu prima parte. Această simetrie se observă şi în Simfonia a V-a în Fa major (1875, revizuită în 1877) şi a VII-a în re minor (1884), părţile extreme fiind aproximativ egale, ceea ce demonstrează un simţ geometric special, o înclinaţie spre raţionalism, tipic europeană. Nici o evadare din formă nu este posibilă şi nu e de dorit, divagaţia ar fi sancţionată prompt. În mod sigur, acest cult al formei clare, asimilate firesc, e de natură să cucerească în simfoniile lui Dvořák, înscriind într-un orizont de clasicitate explozia temperamentală, atât de vizibilă în caracterul temelor sale, care prelucrează melodii şi dansuri populare din Boemia sau dintr-un mai vast fond slav. Scherzo, Allegretto grazioso, din Simfonia a VIII-a este evocarea unui strat străvechi, o „dumka”, melodie arhaică a cărei referinţă epică trece pe un plan cu totul secundar. Deşi linia ei transparentă ar lăsa puţin loc meditaţiei sumbre, te întrebi totuşi câtă nefericire se ascunde aici. Dvořák evită cu precauţie orice decorativism, ca de altfel şi tratarea rapsodică, la care l-ar putea conduce materialul folosit. Ar fi fost o neinspirată substituţie formală.
Comparaţi acest scherzo cu cel din Simfonia a VII-a şi veţi înţelege în ce constă apropierea şi apoi îndepărtarea compozitorului ceh de muzica vieneză, ca într-o mişcare de planuri. Tema cantabilă, uşor interiorizată, intonată de viori  și viole în contrapunct cu o alta, a violoncelelor, ne transportă în Viena lui Schubert, visătoare şi liniştită, tresărind elegant când e reluată de suflătorii de lemn, încheiată cu trilurile surâzătoare ale flautelor. Trioul are prospeţimea vegetală a unui peisaj câmpenesc. Dimpotrivă, în partea similară din Simfonia a VIII-a, în ciuda indicaţiei de tempo, graţia „intelectuală” a dispărut, graziozo fiind mai mult o precizare necesară intonaţiei la instrumentele cu coarde, decât responsabilă de conţinutul muzicii. Şi pentru a identifica particularităţile tehnicii componistice a lui Dvořák, să adăugăm exploatarea resurselor partidelor de alămuri, cu intrările lor în forţă, fără menajamente, dar nu cu acea masivitate de tip germanic, ci mai degrabă cu resurse expresive care amintesc de compozitorii francezi. Apoi, acele explozii neaşteptate ale timpanelor, ca în Scherzo din Simfonia a IX-a sau în finalul celei de-a opta simfonii.
Dacă muzica de inspiraţie religioasă a lui Dvořák, şi mai puţin cunoscută, nu poate modifica esenţial părerile generale asupra operei sale, ea le poate, în mod sigur, nuanţa. A compus o Missă, un Stabat Mater, un Te Deum, un Recviem, ultimul scris în 1890, după Simfonia a VIII-a, cântat în primă audiţie la 9 octombrie 1891, la Birmingham. Americanii l-au considerat o capodoperă când, la 26 februarie 1964, era reluat la New York după şase decenii. „Plin de demnitate, pios, de o melodicitate calmă şi generoasă, Recviemul reprezintă un testament pentru credinţa compozitorului şi, la fel de bine, pentru inspiraţia sa”, scria Harold C. Schonberg în „New York Times”. Marcat de o profundă tristeţe la gândul finalului ineluctabil, Dvořák se înclină fără a protesta. Găsim în această lucrare de aproximativ 90 de minute, în două părţi aproape egale, ceea ce am aştepta cel mai puţin de la un recviem: un ton popular, cel al omului care spune „pe şleau”, condus desigur de măiestria artistului.
Practica de organist a compozitorului nu îi impune acea monumentalitate severă, destul de săracă în semnificaţii. Percepem în primul rând reminiscenţe ale stilului cantorilor şi muzicienilor de ţară, ale muzicii practicate la orgile bisericilor săteşti, bine cunoscută lui Dvořák. În plan tehnic, totul se traduce prin culorile specifice date de modulaţiile frecvente şi neaşteptate, printr-un colorit melodic şi ritmic necomun, dar care se adaptează formelor consacrate. Libertatea maximă pe care şi-o permite acest muzician căruia veacul al XX-lea i-a rămas încă dator, se situează la nivelul ritmurilor şi al inevitabilului sentiment „profan” pe care ele o induc în Recviem. În ritmurile lui Dvořák, folosite cu o artă greu de egalat, este cuprinsă sinteza sensibilă a unui spaţiu cultural, înfăptuită exemplar.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea I, Allegro con brio

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea a II-a, Adagio

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea a III-a, Scherzo. Allegretto grazioso

Antonín Dvořák, Simfonia a VIII-a în Sol major, partea a IV-a, Allegro ma non troppo – Hamburg Philharmonic Orchestra, dirijor: Charles Mackerras

Antonín Dvořák, Simfonia a VII-a în re minor, partea a III-a, Scherzo. Vivace

Antonín Dvořák, Simfonia a IX-a în mi minor, „Din lumea nouă”, partea a IV-a, Allegro con fuoco – New York Philharmonic, dirijor: Lorin Maazel, 2004

Antonín Dvořák, Recviem, Dies irae – The Ambrosian Singers, London Symphony Orchestra, dirijor: István Kertész

Antonín Dvořák, „Cântecul lunii” din opera Rusalka – Lucia Popp, Opera din Zürich, 1984

Antonín Dvořák, Concertul în la minor pentru vioară și orchestră, op. 53, partea I, Allegro ma non troppo – Josef Suk, Orchestra Filarmonicii Cehe, dirijor: Václav Neumann

Antonín Dvořák, Uvertura „Carnavalul”, op. 92 – Berliner Philarmoniker, dirijor: Rafael Kubelik

Antonín Dvořák, Dans slav nr. 1, op. 46 / 1 – Orchestra Filarmonicii din Viena, dirijor: Seiji Ozawa

Read Full Post »