Costin Tuchilă
Născut la 8 octombrie 1954, în municipiul Ploieşti.
Studii: Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba portugheză, absolvită în 1978.
Realizator în cadrul Redacţiei Teatru a Societăţii Române de Radiodifuziune; realizator al site-urilor: Revista Teatrală Radio, Liber să spun, Centenar Caragiale.
Volume publicate:
Cetăţile poeziei, eseuri pe teme de literatură română contemporană, Bucureşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983;
Privirea şi cadrul, critică literară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988;
Punctul pe cuvânt, tablete pe teme morale şi sociale, vol. I, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2001;
Punctul pe cuvânt, vol. II, Bucureşti, Chimprest Publicity, 2003;
În căutarea capodoperei, studii şi eseuri pe teme muzicale, Editura Viitorul Românesc, 2002;
Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006;
Vocaţia performanţei. Formaţiile Muzicale Radio, 1999–2008, ediţie alcătuită de Costin Tuchilă, Iaşi, Editura Ars Longa, 2008.
Clasicii dramaturgiei universale, volumul I, în colaborare cu Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010.
Tratat despre macaze, Iași, Editura Ars Longa, col. „Ridentem dicere verum”, 2011
Prefeţe şi postfeţe la antologiile de poezie: Constantin Abăluţă, Obiecte de tăcere (Cartea Românească, 1980); Cezar Ivănescu, Fragmente din Muzeon (Cartea Românească, 1982); George Alboiu, Câmpia Eternă (Cartea Românească, 1984), Ioanid Romanescu, Dilatarea timpului (BPT, 1993).
Prefeţe la volumele: Puşa Roth, Convorbiri comode, II, Bucureşti, Chimprest Publicity, 2003; Puşa Roth, Un dialog al timpului câştigat, convorbiri cu filosoful Christian Tămaş, Iaşi, Editura Ars Longa, 2006; Ion Tămaş, Sculptură, album, Iaşi, Editura Ars Longa, 2007; Bodgan George Rădulescu, Libertatea gunoaielor, poezii, Iaşi, Editura Ars Longa, 2006; Pavel Řezníček, Ameninţarea liftului, poezii, selecţie alcătuită de autor, traducere de Lidia-Veronica Našincová, Iaşi, Editura Ars Longa, 2009.
Mică istorie (foarte) urmuziană în vol. Puşa Roth, Şambelan la viezuri, fantezie dramatică într-un act după „Pagini bizare” de Urmuz, Ploieşti, Editura Premier, 2002.
Coordonatorul colecţiei „Summa cum laude” a Editurii Ars longa, Iaşi (îngrijire ediţie, biografie artistică, postfaţă). Au apărut până acum: Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu (2008), Căutător de destine. Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan (2008), Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan (2009), Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu (2013).
Activitate publicistică în presă din 1975 până în prezent:
Aproximativ 3500 de cronici, studii, eseuri de critică literară, muzicală, dramatică, recenzii, articole pe probleme de învăţământ, reportaje, anchete, articole pe probleme sociale etc.
Rubrici permanente la: „Amfiteatru” (cronică literară, 1975–1979), „Viaţa studenţească”, „Luceafărul” (cronică literară, 1979–1986), „România literară” (cronică muzicală, articole de critică literară, 1980–1991), „Adevărul literar şi artistic” (cronică muzicală, 1990–1999), „Tineretul liber” (cronică muzicală, 1990–1991), „Momentul” (cronică muzicală, 1991 –1993), „România liberă” (cronică muzicală, 1990–1991, 1999–2001) „Formula AS” (cronică literară, publicistică), „Nine O’ Clock” (avancronică muzicală, interviuri etc., din 1993 până în prezent), „Cronica Română” (cronică muzicală, cronică literară, 2001–2006) „Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti” (cronică muzicală), Agenţia Amos News (din 2008, rubrici permanente: Editorial, Istorii mai puţin ştiute; comentarii, cronici literare şi muzicale), „Literatorul” (eseuri muzicale, din 2010), „Luceafărul de dimineață” (cronică literară, cronică muzicală, din 2010), Liber să spun (din 2010).
Colaborări la „Adevărul”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Tribuna”, „Astra”, „Ateneu”, „Orizont”, „Ramuri”, „Tomis”, „Radio România”, „Actualitatea muzicală” ş.a.
Cronica discului la „Universul cărţii” (1991–1992), prezentări de discuri la Electrecord, colaborări la emisiuni de radio şi televiziune din 1980.
Piese jucate:
Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit, în colaborare cu Puşa Roth, Teatrul Naţional din Bucureşti, stagiunea 2001–2002. Spectacol după scenariul radiofonic Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici
Dans alb, scenariu după poemele lui Cristian Munteanu, spectacol de poezie şi muzică în memoria regizorului Cristian Munteanu, Teatrul Odeon din Bucureşti în colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic, 31 ianuarie 2011. Au interpretat: Irina Mazanitis, Jeanine Stavarache, Delia Nartea, Mircea Albulescu, Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Puiu Pascu (pian), Dan Ioniţă (saxofon alto). Regia artistică: Vasile Manta.
Piese montate la Teatrul Naţional Radiofonic Radiofonic:
Baba Dochia. Trei legende româneşti (2005)
Prinţul din adâncul pământului (2007).
Adaptări de piese din dramaturgia românească şi universală, printre care Adunarea femeilor de Aristofan, Comedia măgarilor de Plaut, Seducătorul din Sevilla şi Oaspetele de piatră de Tirso de Molina, O repetiție moldovenească de Costache Caragiale, Femeia cezarului de Ion Luca, Sodoma și Gomora de Jean Giraudoux, Domnișoara Iulia de August Strindberg. (Mai jos, linkuri pentru a asculta aceste piese).
Seria de spectacole radiofonice Cinci personaje în interpretarea unui actor, în colaborare cu Puşa Roth. Amănunte şi linkuri audio: Dincolo de curcubeu e lumea.
Peste 1000 de emisiuni de istoria teatrului românesc şi universal (printre care, Clasicii dramaturgiei universale, peste 100 de ediţii până în prezent), critică de teatru, critică literară (Citesc, deci exist!), critică muzicală, publicistică.
Pentru a asculta emisiuni din seria Clasicii dramaturgiei universale: Dincolo de curcubeu e lumea – pagina Emisiuni radio.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din Români şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Premii:
Premiul revistei „Amfiteatru” pentru critică literară (1978) şi al revistei „Luceafărul” (critică literară, 1981).
Referinţe critice
Costin Tuchilă
Născut la 8 octombrie 1954, la Ploieşti. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea din Bucureşti. Din 1995 lucrează la Radiodifuziunea Română, unde colaborase încă din 1976 cu comentarii pe teme literare. Activitate redacţională la Antena Bucureştilor (pentru o scurtă perioadă), continuată din 1996 la redacţia Teatru şi Emisiuni scenarizate. Realizator al unor documentate emisiuni referitoare la istoria teatrului universal (Clasicii dramaturgiei universale – împreună cu Puşa Roth), la istoria teatrului românesc, cu focalizare pe teatrul radiofonic. A adaptat mai multe piese de teatru şi a comentat fenomenul teatral contemporan. A realizat o utilă imagine teatrului radiofonic în presa centrală şi de specialitate. A desfăşurat şi o publicistică activă în coloanele sonore ale emisiunilor de actualităţi (mai ales în cuprinsul radioprogramului Matinal). Costin Tuchilă a debutat editorial cu volumul de critică literară Cetăţile poeziei (Editura Cartea Românească, 1983), care-l recomanda drept unul dintre cei mai aplicaţi comentatori ai fenomenului liric contemporan. Treptat, preocupările sale aveau oarecum să se diversifice. Privirea şi cadrul (Cartea Românească, 1988) denotă o deschidere spre estetică, opera literară devenind pretextul unor consideraţii elastice, menite să pună în evidenţă opinii cu un caracter general. În anul 2001, Editura Viitorul Românesc îi tipăreşte volumul Punctul pe cuvânt, cuprinzând tablete radiofonice difuzate în amintitul radioprogram Matinal. Publicist sobru, deşi plin de nerv, Costin Tuchilă schiţează panorama unei lumi a tranziţiei, pendulând între sublim şi ridicol, cu sincope morale nu o dată jenante. Observator ce nu-şi ascunde causticitatea, el face un jurnalism terapeutic, în speranţa vindecării organismului social de noxe mai vechi sau mai noi.
Autorul este însă şi un meloman consecvent. Pentru el muzica a încetat să fie un simplu violon d’Ingres, exerciţiul îndelungat în spaţiul comentariului muzical investindu-l cu atestări profesionale în domeniu. După aproape trei decenii de publicistică făcută sub semnul lui Eutherpe şi al Melpomenei, Costin Tuchilă publică în 2002 volumul În căutarea capodoperei (Editura Viitorul Românesc) care-l investeşte ca muzicolog plin de autoritate. În acest fel, Costin Tuchilă pare a reface traiectul cultural al mai vârstnicului său confrate, Valeriu Râpeanu, pentru care muzica reprezintă, alături de literatură şi publicistica la zi, o constantă a existenţei sale profesionale.
Titus Vîjeu, Scripta manent, ghid biobliografic al scriitorilor din Radio, 1928 – 2004, Editura Casa Radio, 2004, p. 351 – 352
Cuvinte accentuate
Critic de poezie exersat şi meticulos, pentru care moderaţia e mai curând o chestiune de eleganţă, nu de timiditate, Costin Tuchilă se prezintă mult schimbat la faţă în cea de-a treia lui carte, de astă dată de publicistică: Punctul pe cuvânt (Editura Viitorul Românesc, 2001). Titlul, ingenios!, deconspiră şi intenţia, şi formula. Intenţia este de a sublinia, de a accentua conclusiv. Formula e raţionamentul silogistic. Un silogism nu îngăduie piruete printre cuvinte, ci limitează discursul doar la trei judecăţi strâns legate între ele, ultima, conclusiva, decurgând din cea dintâi prin medierea celei secunde. E o cadenţă ternară a gândirii căreia publicistul i se supune mai de plăcere, mai de nevoie. De plăcere, fiindcă are o fibră de moralist, iar morala presupune o schemă încheiată prin verdict. De nevoie, fiindcă majoritatea textelor reunite în carte sunt tablete radiofonice matinale al căror buget de timp n-a depăşit două minute. Punctul pe cuvânt (aşa se intitula rubrica în care au fost difuzate în majoritate aceste microeseuri) impunea deci aterizarea la punct fix, după o evoluţie în mare viteză. Aici e primul semn al metamorfozei de care aminteam: autorul nu mai are timp sau timpul nu mai are răbdare cu el, impunând judecăţilor sale un regim de urgenţă.
Care sunt „temele” lui? Într-o „mărturisire” preliminară, Costin Tuchilă menţionează că l-au tentat „tipuri de comportamente morale şi sociale”, „atitudini” la care, prinşi în sorbul năucitor al finelui de mileniu, nu prea aveam răgaz de a medita. Dacă citim însă atent, tipurile nu sunt recente, ci, dimpotrivă, clasice. E vorba în esenţă de un bestiariu moral ale cărui făpturi multicolore neliniştesc conştiinţa interogativă a eseistului prin vivacitatea lor nouă. Un scurt inventar, fatalmente incomplet, ne poate ajuta să descoperim obsesiile, ţintele, mizele vechi de când lumea şi caracterologia. Cea dintâi ar fi bârfa care, scria Publius Syrus, ar fi „semnul unei inimi rele” Moralistul pe care Costin Tuchilă îl citează scrupulos, cu ostentaţie, era un epicureic materialist, un bon viveur, am spune azi. Discipolul său întru ale caracterologiei e mai puţin senin. Detaliul mărunt e dezvoltat sistematic. Inima rea, constată eseistul, implică „imaginaţia rea” şi tenacitatea. Bârfa nu mai e un accident, ci, un sistem, un stil de viaţă otrăvitor. Pentru a-l neutraliza, indiferenţa stoică e prea puţin lucru: e necesar toiagul. Sau măcar arătarea acestuia…
Altă bestie imaginară e ipocrizia. „Ticălosul deghizat în om cumsecade” e azi mai periculos decât ieri deoarece reperele morale mari au fost demolate şi fiecare îşi face chip cioplit din propria personalitate. Reacţia aceasta e epilogul logic al evului totalitar care, observă fugitiv Costin Tuchilă, ne-a sădit în subconştient ideea că toţi oamenii sunt la fel.
Să adăugăm inventarului vulgaritatea agresivă, laşitatea confortabilă, cinismul, indulgenţa deraiată în nepăsare, intoleranţa, linguşirea, orgoliul (ca „fortăreaţă a răului”, după formula inspirată a lui Victor Hugo), criticismul (sinonim, crede publicistul, al negativismului şi al neputinţei), narcisismul, ignoranţa, pesimismul, adică infirmitatea încrederii, fuga de răspundere, sub care se ascunde comoditatea şi câte şi mai câte.
Pentru fiecare dintre aceste vicii eterne eseistul construieşte o „istorie”, o poveste de azi, răscoleşte în cadrul dat cu o privire care cunoaşte resorturile distanţării şi ale intimităţii. Am citat aici liber o confesiune emblematică a criticului Costin Tuchilă din precedenta sa carte – Privirea şi cadrul (Cartea Românească, 1988) – tocmai pentru a sublinia continuitatea de sistem. Costin Tuchilă nu face îndeobşte gazetărie searbădă, apoasă, ci o construcţie literară. Abstracţiunile lui din Punctul pe cuvânt sunt „personaje” a căror traiectorie, fie şi meteorică, e urmărită cu mijloacele analistului de universuri fictive.
Sunt însă şi cazuri în care pictorul e mai puternic decât criticul deghizat în publicist. Câteva texte par a fi „cópii de pe natură” în descendenţa celor inaugurate la noi de Iacob Negruzzi. Ceea ce sare în ochi la lectura lor e nervul, implicarea pasională. Într-o tabletă Costin Tuchilă face, de altfel, elogiul deschis al pasiunii, „singura aptă să pulverizeze limitele”. El o leagă acolo de entuziasm, stare care – s-ar putea obiecta – nu „rimează” cu xilogravuri groteşti precum Jupânul, Criticul Cutărică, Politologul, Titirezul, Pierde-vară, Omul nostru, Domnul Zecimală, Cumătrul ş.a. În realitate, soluţia de continuitate e inexistentă, căci accepţia originară a termenului entuziasm chiar asta presupune: furie, mişcare pasională, vervă profetică.
Mărturisesc că îndeosebi tabletele de acest fel dau farmecul „trăitului” unei cărţi fascinate de taxonomia morală. Chiar integrate unui silogism, referinţele erudite, locuţiunile celebre, maximele pot obosi. Când se supără în „priză directă” eseistul câştigă în dezinvoltură şi, firesc, pune accentele pe cuvinte mai apăsat, distinge mai bine kitschul drapat sub aparenţe onorabile, adică moftul. A doua secţiune a cărţii se şi intitulează, caragialian, Mofturi. În I. L. Caragiale faţă cu kitschul, Ştefan Cazimir semnala cratima dintre cei doi termeni: „Convergenţa fundamentală dintre «moft» şi «kitsch» o fixează […] minciuna, lipsa de autenticitate, lipsa de valoare, primatul esenţei asupra aparenţei. […] Prin moft desemnăm kitschul românesc.”
Punctul pe cuvânt relevă vitalitatea acestuia chiar şi la o vârstă centenară. În plină civilizaţie multimedia, rămânem dureros de constanţi, caragializând sub veşnicele bolţi. Guţişor, „eroul” unui „moft” savuros, coboară direct din Bubico, semn că sub mantia lui Caragiale şi un eseist de azi se poate simţi la largul său.
17 aprilie 2001
Ioan Adam, Zidul şi litera, eseuri de critică şi istorie literară, Bucureşti, Editura Adam, 2004, p. 145 – 148
Un moralist radiofonic
Costin Tuchilă este un moralist rafinat, are un condei sprinten, simţ de observaţie cât cuprinde si, mai ales, meritul de a-şi fi asumat riscul de a-şi tipări tabletele radiofonice.
Inserate în rubrica „Matinal” de la Radio România Actualităţi, aceste tablete – moralizatoare, satirice, comentând o idee sau un fapt de viaţă, făcând portretul câte unui personaj adesea întâlnit printre noi – au o calitate remarcată într-un comentariu de Titus Vîjeu, coleg de radiofonie cu Costin Tuchilă. Constatând că confratele său este „preocupat de relansarea unui gen nelipsit de dificultate, tableta radiofonică”, Titus Vîjeu continuă: „Dificultate impusă – în primul rând – de constrângeri temporale. Costin Tuchilă ştie că efortul concentrării asigură tensiunea ideatică şi eficienţa amintitei tablete. Căci, dupa cum spunea un jurnalist francez de radio, «dacă nu izbuteşti să spui în 90 de secunde esenţialul, urechea ascultătorului e tentată să treacă la urmărirea unui alt post». Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu textul scris cu litere de tipar, mai ales când se înscrie în specia tabletei.”
Adunându-şi tabletele în două cărţi, intitulate Punctul pe cuvant, gazetarul de radio Costin Tuchilă şi-a asumat, cu bună ştiinţă, riscul de a supune judecăţii cititorului ceea ce, iniţial, ascultătorul reţinuse din vorbele zvârlite în eter. Un bun prilej de a constata temeinicia unui demers gazetăresc ce se învecinează cu literatura. În inevitabil concentratele sale tablete, Costin Tuchila se dovedeşte un moralist atent şi un critic plin de simţul umorului, la adresa unor personaje şi situaţii luate din viaţă.
În Micul prieten, Omul modern sau Doi extremişti sunt schiţate, în tuşe tari, tipuri umane cu care ne întâlnim la tot pasul. În Două doamne sau La oglindă situaţiile de viaţă sunt caracteristice psihologiei feminine. Un cal de bătaie al autorului îl constituie ignoranţa unor pretinşi atoateştiutori. Îi întâlnim în tablete precum Specialistul sau Scriitor şi publicist. Observaţii subtile, desi par de la sine înţelese, face Costin Tuchilă în Modernul Caragiale şi în Caragiale cel ştiut pe de rost, demontând obiceiul celor care-l citează pe marele scriitor în loc să-l citească.
Dar ne oprim aici cu exemplele, din dorinţa de a vă lăsa plăcerea să-l descoperiţi singuri pe moralistul şi satiricul Costin Tuchilă, ale cărui texte făcute să înfrunte doar eterul, îşi dovedesc valabilitatea şi în transcrierea în pagina de carte.
Eugen Comarnescu, „Cronica Română”, 1 octombrie 2004
Ion Dumitrescu – un clasic modern
Memoria care se opune uitării
De mult ar fi trebuit să existe o carte dedicată acestui minunat Om care a vieţuit pe meleagurile valahe, numindu-se simplu, asemenea multora, Ion. Cine să o facă? Greu de spus, pentru că Ion Dumitrescu – căci despre el este vorba – nu îşi aflase, la timpul potrivit, locul în cronologia ierarhiilor unui veac prea tulbure. Neasemenea multora dintre cei ce îl înconjuraseră, în cei 80 de ani de viaţă, nu s-a bucurat de preţuirea oficială, pentru că era el însuşi mult deasupra lor. A existat pentru o idee, a ars pentru această idee şi a fost duşmănit pentru împlinirea ei – Uniunea compozitorilor, ca cetate-breaslă a creatorilor de muzică.
Cunoaşterea acestui destin se dovedeşte anevoioasă, căci ea cere cunoaşterea timpului, timpurilor mai bine zis, menite a fi dramatice şi nefericite pentru mulţi dintre români. Cât îi datorează istoria muzicii noastre contemporane, este iarăşi dificil de explicat, aşa cum a fost acest drum cu mai multe direcţii – de la cea personală a creatorului de muzică, la cea colectivă a arhitectului palatului muzicii româneşti. Fireşte, ascensiunii şi apogeului unui astfel de destin i s-a răspuns, cum bine ştim ca martori, cu firească ingratitudine, făţărnicie şi mult prea puţin recunoştinţă sau iubire statornică. Mai rămânea să urmeze şi uitarea…
Atunci a apărut această iniţiativă pe care doi condeieri şi radiofonişti – Puşa Roth şi Costin Tuchilă – şi-au asumat-o, de a aduna în filele unui volum tot ce se ştie şi s-a scris despre Maestrul Ion Dumitrescu. Genericul volumului defineşte claritatea intenţiilor: Un clasic modern. Adică, ceva definitiv. Materialele adunate, multe, toate sau aproape toate, oricum câte au putut descoperi realizatorii în acribia cercetării lor de mai mulţi ani, restituie ceva din existenţa aceasta simbolic singulară. Strălucirea inteligenţei, orizontul culturii, originalitatea nepereche a temperamentului, pasiunea pentru actul creaţiei, iubirea pentru cei numiţi simbolic „aproapele”, capacitatea a de se opune neadevărului, nedreptăţii şi imposturii… Enumerarea ar putea continua. Ion Dumitrescu avea de fapt vocaţia Binelui, aşa cum, ca muzician, avea drept stea călăuzitoare sunetul pur al melosului pământului românesc.
Realizatorii cărţii au gândit o succesiune de etape ale cunoaşterii-portret: Medalion, Studii lexicografice, profiluri critice, cronici, consemnări, Receptarea postumă, Interviuri cu artistul. În final, ni se adresează chiar Ion Dumitrescu, în emoţionante pagini de muzicologie şi memorialistică ce îi poartă semnătura.
Putem socoti că aceasta este cartea dorită, despre marele artist Ion Dumitrescu? O carte scrisă într-un răstimp de decenii, cu pagini şi gânduri răzleţe, adunate acum cu osârdia şi generozitatea celor doi semnatari ai acestui volum? Faptul că apariţia este datorată Editurii Academiei Române ar fi un argument, pentru a se opune astfel negurilor ce tind prea adesea să ne întunece memoria. Şi, nu era drept să se întâmple astfel, deoarece, aşa cum mărturiseşte Ilinca Dumitrescu pe prima filă: „Tatăl meu era un om luminos”.
Grigore Constantinescu, „Cronica Română”, nr. 4274, vineri 26 ianuarie 2007, p. 6
Citeşte aici
Un clasic modern: Ion Dumitrescu
Eram studentă în anul trei la conservatorul clujean, când, după începerea semestrului II, s-a răspândit printre studenţi zvonul că preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Ion Dumitrescu, a fost îndepărtat din funcţie şi în locul lui a fost instalat rectorul conservatorului bucureştean, Petre Brâncuşi, al cărui volum Muzica în România după 23 August 1944 îl citisem din scoarţă în scoarţă pentru examenul de istoria muzicii româneşti. Pe atunci nu ştiam mai nimic despre Ion Dumitrescu, legam de numele lui doar câteva titluri de lucrări şi nu înţelegeam, deci, îngrijorarea surdă care mocnea în rândul compozitorilor clujeni vizavi de acest eveniment. Anii au trecut, interesul meu pentru creaţia muzicală românească a devenit pasiune, astfel încât, cotrobăind prin biblioteca Uniunii după partituri necântate, am aflat, de la vechii angajaţi, câte ceva despre omul Ion Dumitrescu şi despre rolul pe care l-a jucat în viaţa muzicală românească între anii 1954 – 1977. De aceea am aşteptat cu nerăbdare apariţia volumului Un clasic modern: Ion Dumitrescu, a cărui alcătuire sub forma unei ediţii critice o datorăm lui Costin Tuchilă, eseist, critic literar, publicist, fin observator al fenomenului muzical (vezi volumul lui, În căutarea capodoperei) şi Puşei Roth, remarcabil dramaturg dar mai ales, talentat om de radio. Cartea conţine, aşa cum arată autorii în Argument, „studii, articole cu caracter de sinteză, cronici muzicale despre opera lui Ion Dumitrescu şi despre autorul ei, publicate începând din 1940 până în prezent” grupate după criteriul cronologic într-o ordine perfect logică: alocuţiunile ocazionate de aniversare a 90 de ani de la naşterea compozitorului; articole lexicografice, studii de muzicologie, profile critice, cronici şi consemnări apărute în timpul vieţii compozitorului; receptarea postumă a personalităţii muzicianului; interviuri realizate cu compozitorul; o selecţie a studiilor de muzicologie şi fragmente din memorialistica muzicianului (Filele mele de calendar), adnotate de fiica acestuia, pianista Ilinca Dumitrescu, pagini de o frumuseţe inimaginabilă, vădind un talent literarar deosebit. Volumul se citeşte cu sufletul la gură căci în filele lui, cititorul urmăreşte un destin excepţional, evocat de cele mai multe ori de martorii oculari ai derulării lui, ei înşişi intraţi de mult în galeria reprezentanţilor de seamă ai muzicii româneşti.
Poate că ideea titlului cărţii provine dintr-o scrisoare pe care Doru Popovici o cita într-un articol apărut în 1983 (Doru Popovici, Ion Dumitrescu – 70, în „Luceafărul”, Bucureşti, anul XXVI, nr. 24, 18 iunie 1983, p. 7) în care Ion Dumitrescu i se adresa astfel: „Şi… nu uita, cum am zis odinioară, vorbind despre mine, că mă consider un clasic, prin atitudine, iar clasicilor le place măsura, logica, dreapta cumpănă a lucrurilor, discreţia, echilibrul între fond şi formă.”
Şi dacă lectura cărţii se constituie într-o fascinantă călătorie în lumea şi viaţa compozitorului, portretul lui se poate reconstitui parcurgând textele, unul câte unul, imaginea compunându-se din două direcţii: cea autoportretistică, reieşită din interviurile inserate în carte sau din paginile memorialistice şi cea reieşită din mărturiile celor care l-au cunoscut bine, i-au stat în preajmă.
Mărturisirile lui Ion Dumitrescu, deschis spre sfârşitul vieţii să împărtăşescă tuturor din cupa de nectar şi venin pe care a sorbit-o, picătură cu picatură, conţin reflexii cu valoare de crez, rugă şi axiomă. Iată câteva dintre ele:
„Muzica nici nu începe, nici nu se sfârşeşte cu noi […].Generaţiile de compozitori de astăzi suntem numai o verigă din lanţul ascendent al muzicii pe care a plămădit-o poporul nostru şi cei mai dotaţi fii ai lui.” (pag. 218).
„Mi-am asumat toate problemele Uniunii, aşa cum îţi asumi responsabilitatea de a creşte un copil. De a-l instrui , de a-l ajuta să se dezvolte,de a-l conduce până când a ajuns la maturitate.” (pag 224).
„Sunt «lipit» de învăţământ cu pasiune şi devotament. Vă daţi seama câte serii de studenţi au trecut pe sub ochii mei în trei decenii ? Mulţi dintre ei sunt astăzi profesori, muzicologi, compozitori, dirijori răspândiţi prin toată ţara. Învăţământul îţi dă una dintre cele mai mari satisfacţii, pentru că este muncă cu materie vie, cu tineri. Înţelegeţi şi dumneavoastră că alături de studenţi puteţi retrăi o a doua tinereţe.” (pag. 225).
„Talentul înseamnă un total de predispoziţii fiziologice şi psihologice care se dezvoltă prin muncă. ” (pag. 235).
„Pentru tine, lăutarule, şi mai ales pentru tine, lăutarule din Bucureşti, de-aş putea să scriu o carte întreagă, tot n-aş cuprinde atât cât mă ţin doar cu gândul. De te cheamă Ruste, cobzarul, şi-ai cântat la masa lui Mircea Vodă Ciobanul, de eşti Tâmpa, diblarul, Stan naistul, Dragomir, cimpoieşul, Dumitrache sau Năsase Ochi Albi, Drăgan, Marinică Andreiaş ori Radul Ciolac, muscalagiul, Sava Rădulescu cel vestit până la Petrograd, Costică Pompierul, Cristache Ciolac cel mare, ori Grigoraş Dinicu, – tu ai picurat un strop de fericire peste obida săracului şi ai strecurat o rază de omenie în gheena bogatului.” (pag. 270).
„Istoria nu-nţelepţeşte. Comuniştii transformaseră Bibliile în hârtie igienică, Democraţia îneacă literatura în lătúrile pornografiei.” (pag. 309).
„Meserie înseamnă, lângă talent, ucenicie, stăruinţă, răbdare, seriozitate, bun simţ, modestie; consacrare înseamnă măiestrie, competenţă, performanţă, nivel, şanse; vârstă înseamnă experienţă, prestigiu, platformă, orizont, desăvârşire. ” (pag. 315).
Filele mele de calendar sunt o spovedanie a omului înţelepţit în timp dar cu sufletul tânăr, capabil şi în pragul senectuţii de aceeaşi uimire adolescentină în faţa naturii, a lumii pestriţe din jurul lui, populată de personaje care mai de care mai interesante, străbătută de evenimente când comice, când palpitante sau dramatice; ele evocă figuri de lăutari şi cântăreţi (lăutarul Ciolac, Fărâmiţă Lambru, Marcel Budală, Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătăreţu), de actori şi scriitori (Elvira Godeanu, George Calboreanu, Liviu Rebreanu,Victor Eftimiu, Şerban Cioculescu) sau de muzicieni (Paul Constantinescu, Marcel Mihalovici, Alfonso Castaldi, Monique Haas, Constantin Brăiloiu, Zeno Vancea), rememorează perioadele de lupte pentru cauze nobile ( legea drepturilor de autor de care-şi leagă numele Dumitru I. Devesel şi Mimi Constantinescu, lupta şi izbânda construirii Magazinului „Muzica”), poveşti din culisele Teatrului Naţional, întâmplări din călătoriile peste graniţă sau în ţară, peripeţii din copilărie şi tinereţe, toate adunate şi orânduite în sertarele unei memorii afective generoase.
În sens invers, convergând spre creionarea portretului unui „om luminos, un om solar, un om optimist”, cum îl caracterizează fiica lui, pianista Ilinca Dumitrescu, se ordonează opiniile unor compozitori, critici muzicali, care i-au fost contemporani. Iată doar câteva dintre ele :
„Cu o forţă, cu o intensitate ieşite din comun, Ion Dumitrescu avea un şarm, o forţă magnetică, o forţă catalizatoare. […] Era un torent, era o cascadă, era o revărsare continuă de idei, de elan, de patos, de pasiune, de trăire şi acestea îi prindeau pe toţi. S-a spus aici că Ion Dumitrescu a supravieţuit într-o perioadă cumplită, cu multe tăvăluguri, iar el era tot mai sus, fără să fie membru de partid. Explicaţia era foarte simplă. Pentru că Ion Dumitrescu nu avea, în adevăratul sens al cuvântului, partener de dialog. Ion Dumitrescu era o enciclopedie vie, era o inteligenţă sclipitoare şi orice situaţie, pe orice temă, Ion Dumitrescu o cotropea.” (Octavian Lazăr Cosma, pag. 17).
„…era o inteligenţă extrem de vie. Îi plăceau schimburile de replici vioaie, însă totodată ştia să asculte, nu te întrerupea decât când era sigur că pricepuse până la ultimele consecinţe firul raţionamentului. […]Mărturisesc că a fost totdeauna o plăcere să stau de vorbă cu dânsul, încă de la începuturi şi până la sfârşitul său însingurat.” (Pascal Bentoiu, pag. 15)
„Ion Dumitrescu mi-a rămas în minte ca un oltean în carne şi oase, adică un om fascinant, energic, teribil de isteţ, ambiţios, sclipitor de inteligent, metodic până la măduva oaselor, deschis, vesel, chiar exploziv, comunicativ, adeseori guraliv, dar totdeauna echilibrat, ponderat, controlat, exigent cu sine şi necruţător cu semenii săi. Ca muzician a fost un excepţional om de talent, muzical până în vârful unghiilor, cult, îndrăgostit de melosul popular românesc, pătimaş pentru muzica românească, splendid orchestrator, muşcat de farmecul ritmicii dansului popular.” (Viorel Cosma, pag. 25).
„Este o personalitate captivantă, în toate manifesările ei, care nu cunoaşte oboseala, plictisul, oferind celor din jur, pilda pasiunii în veşnică acţiune şi a rezolvării problemelor dificile printr-un amestec de înţelepciune, umor şi farmec personal. De aceea se află întotdeauna în centrul evenimentului muzical, dominându-l şi orientându-l cu naturaleţe; la el, inteligenţa ascuţită nu duce nicicând la abstracţiune pedantă, având darul rar de a înfaţişa totul pe înţeles, la îndemâna omului[…]nu se poate să nu ai mereu în minte omul, pentru că el se regăseşte în paginile pe care le-a creat. Preludiul simfonic, Concertul pentru orchestră de coarde sunt plăcute la fiece audiţie, ca prietenii pe care ne bucurăm oricând să-i întâlnim, pentru că sunt pline de sevă, explodând de temperament în ritmurile capricioase, câteodată înţepate ori colţuroase, în melodismul savuros şi comunicativ, în legătura atât de intimă cu folclorul românesc, mai cu seamă în ce are el mai şugubăţ, cald şi de duh. Partiturile acestea nu fac riduri, pentru ca sunt sincere şi inspirate […]. ” (Alfred Hoffmann, pag. 92).
„Ion Dumitrescu a câştigat definitiv în lupta cu vremea care l-a lăsat aşa cum îl ştiu din tinereţe, drept, vertical, neîndoit de mijloc, în bătaia niciunui vânt, în special, posesor al unui zâmbet ce n-a scăpat niciunui portretist din cei care s-au încumetat a-l zugrăvi […] Cea mai importantă lucrare a sa este Uniunea care ne adăposteşte azi pe toţi […] Uniunea aceasta care, odată cu mine îi recunoaşte paternitatea şi dreptul său de autor. […]” (Dumitru Capoianu, pag. 183).
Meritele acestui extraordinar om de cultură sunt evocate în elogii strălucitoare. Iată ce declară George Sbârcea :
„A luat fiinţă o editură muzicală, a răsărit în plin centrul capitalei un magazin de note, instrumente si accesorii muzicale fără egal în context continental, s-a creat o bibliotecă documentară, o vastă discotecă şi o fonotecă bogată, care depăşesc ca număr şi importanţă a conţinutului, toate colecţiile existente în materie pe teritoriul ţării. […] Au fost deschise larg ferestrele muzicii româneşti spre lumea care a învăţat să ne cunoască şi să ne preţuiască.” (pag 180).
Valeriu Râpeanu confirmă :
„Faptul că Ion Dumitrescu a fost în fruntea breslei sale, cum a fost Zaharia Stancu în fruntea celei scriitoriceşti, a fost o adevărată fericire […].L-am văzut pe Ion Dumitrescu susţinând drepturile muzicii româneşti, ale compozitorilor români, datoria ca aceşti compozitori să fie cântaţi de către orchestrele noastre […]. Ion Dumitrescu a luptat pentru demnitatea intelectualului român, ceea ce avea să-i aducă în anul 1977 demiterea de la conducerea Uniunii Compozitorilor. Omul incomoda. Omul nu asculta indicaţiile care veneau de sus. Vroia ca drumul muzicii româneşti să fie drumul artei adevărate, fără imixtiuni.” (pag. 28).
Când Ion Dumitrescu împlinea 70 de ani şi era sărbătorit la sala Dalles, Alexandru Paşcanu vorbeşte despre vocaţia de dascăl a maestrului, adresându-i-se astfel:
„Maestre Dumitrescu, priveşte în sală. Sunt mai multe persoane decât apar la o primă vedere. E aici tot tineretul, fete şi băieţi care te-au urmărit cu caietele deschise, luând notiţe de-a lungul a zeci de ani.Unora le-au încărunţit tâmplele, siluetele nu mai sunt suple. Au devenit mame, taţi, mulţi vorbesc şi ei în faţa clasei. Dar te privesc aici cu recunştinţă şi duioşie, lăsând creioanele jos pentru a te aplauda într-un fortissimo sentimental…” (pag. 164).
La mijlocul volumului, sub titlul Istoria unei zile: 3 februarie 1977, este evocată ziua în care Ion Dumitrescu a fost îndepărtat de la conducerea Uniunii. Este cea mai zguduitoare mărturie a laşităţii, a slăbiciunii de care românii dau dovadă în momentele istorice ale devenirii lor. Citind acele pagini ne convingem încă o dată că nimic nu s-a schimbat în firea românului… Ion Dumitrescu s-a supus aceleiaşi legi nescrise căreia i s-au supus Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Viteazul, în ultimă instanţă, ciobanul mioritic. Ne urmăreşte pe toţi, şi astăzi, blestemul de a ne anihila valorile ca să triumfe ilustra mediocritate…
Volumul continuă apoi cu cronici şi studii muzicologice care trezesc cititorului interesul pentru opera muzicală restrânsă, dar consistentă pe care a lăsat-o Ion Dumitrescu posterităţii. Sunt studii pertinente, documentate, ştiinţific realizate, din volumele consacrate muzicii româneşti de Zeno Vancea, Georg Wilhelm Berger. Muzica sa pentru film este comentată de Fr. Wanek, Mircea Chiriac şi Gheorghe Firca, Cvartetul de coarde face obiectul unor materiale semnate de Anatol Vieru, Doru Popovici, Vasile Tomescu sau Nicolae Coman, Simfonietta este comentată de Viorel Cosma, Alfred Hoffmann, Mihai Rădulescu iar pe marginea Simfoniei I face însemnări Liviu Rusu. Dirijorii îşi exprimă şi ei opiniile despre creaţia lui Ion Dumitrescu. Iată ce spune Constantin Bugeanu despre Preludiul simfonic: „…este nu numai una dintre lucrările cele mai reuşite, cizelată cu deplină măiestrie, din muzica noastră simfonică, ci şi un studiu cât se pate de instructiv, atât pentru dirijor cât şi pentru orchestră. Cu toată concizia sa, el cere din partea dirijorului o deosebită atenţie şi o deplină stăpânire a meşteşugului.” (pag. 69).
Paul Popescu declară: „De lucrările lui Ion Dumitrescu, pe care le-aş putea caracteriza ca fiind pătrunse de vigoare şi strălucire, de sentimente senine, mă apropii, aş putea spune, temperamental.” (pag. 133).
Găsim între filele volumului şi recenziile lui George Breazul, Liviu Comes şi Horia Şurianu privitoare la volumul de 120 de solfegii de grad superior destinate studenţilor din conservatoare.
Volumul Un clasic modern: Ion Dumitrescu este, aşa cum spunea cineva „o lume, într-o carte”.
Marţi, 20 martie 2007, în Sala „Ion Baciu” a Filarmonicii ploieştene, cu prilejul recitalului extraordinar cu lucrări din creaţia lui Frédéric Chopin al pianistei Ilinca Dumitrescu, a avut loc lansarea acestui volum. Pentru a introduce publicul în atmosfera creaţiei lui Ion Dumitrescu, Ilinca Dumitrescu a oferit, alături de fagotistul Ion Macovei, o selecţie din Cântecele aromâneşti transcrise pentru fagot şi pian. Autorii volumului, Puşa Roth şi Costin Tuchilă, au vorbit despre munca lor la acest proiect. Personalitatea lui Ion Dumitrescu a fost evocată de criticul muzical prof. univ. dr. Grigore Constantinescu şi prof. dr. Al. I. Bădulescu. După 25 de ani numele compozitorilor Ion Dumitrescu şi Paul Constantinescu s-au întâlnit din nou. În anul 1982 apărea un disc al Electrecordului cuprizând Concertele pentru orchestră de coarde de Ion Dumitrescu şi Paul Constantinescu, în interpretarea Filarmonicii din Braşov, sub bagheta lui Ilarion Ionescu-Galaţi iar în 2007, numele lui Ion Dumitrescu a fost rostit cu respect şi evlavie în sala Filarmonicii ploieştene care poartă numele celui mai bun prieten al lui Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu. Fie ca memoria celor doi mari reprezentanţi ai muzicii româneşti să dăinuie peste timpuri!
Sanda Hîrlav-Maistorovici, „Axioma”, anul VIII, nr. 3 (84), martie 2007, p. 32 – 33
O carte-model
Omagiu unui «clasic modern»
Volumul de muzicologie în ediţie critică (Editura Academiei Române, 2006), excelent finalizat de cei doi îngrijitori – Costin Tuchilă şi Puşa Roth –, adună, iată, între scoarţele sale atât darurile de muzician (compozitor, muzicolog şi profesor), cât şi pe cele ale memorialistului Ion Dumitrescu (1913 –1996). O carte, desigur, pe al cărei parcurs se pune în evidenţă viaţa şi opera creatorului de sonorităţi, de artă autentică românească.
Sumarul se structurează în următoarele capitole: Medalion Ion Dumitrescu – 2003; Articole lexicografice. Studii de muzicologie, profile critice, cronici muzicale, consemnări (1940 – 2006); Interviuri cu Ion Dumitrescu; Studii de muzicologie şi memorialistică (selecţiuni din Filele mele de calendar – text stabilit şi adnotat de Ilinca Dumitrescu), completate de un Tabel cronologic şi Bibliografie. În acest fel, cartea Un clasic modern – Ion Dumitrescu, reprezintă – apreciază semnatarii volumului – „…şi o imagine complexă a epocii, a dinamicii muzicii româneşti în a doua parte a secolului al XX-lea, alături de una a stilurilor comentariului muzical”. Despre muzicianul omagiat – membru corespondent la Institut de France – Académie des Beaux Arts din Paris (1977) şi Accademia Tiberiana din Roma (1981) etc. îşi reunesc gândurile şi sentimentele lor compozitorii, muzicologii, scriitorii şi publiciştii Pascal Bentoiu, Octavian Lazăr Cosma, Vasile Tomescu, Valeriu Râpeanu, Dumitru Capoianu, Ion Brad, Doru Popovici, Gheorghe Deaconu. Urmează extrase din creaţiile simfonistului omagiat: Fr. Wanek – Muzica lui Ion Dumitrescu pentru filmele artistice; Liviu Rusu – Simfonia I de Ion Dumitrescu; Constantin Bugeanu – Preludiu simfonic de Ion Dumitrescu. Studiu de interpretare dirijorală; Vasile Tomescu – Ion Dumitrescu: Cvartet pentru coarde nr. 1 în Do major (Disc EDC – 21) şi Concertul pentru orchestră de coarde (Disc ECE – 0788) şi Zeno Vancea – Simfonia românească de inspiraţie folclorică.
Analiştii creaţiei maestrului apreciază că „Structural, Ion Dumitrescu este un simfonist: el construieşte pe spaţii ample, fără însă ca dramaturgia muzicală să fie ostentativă. Echilibrul desăvârşit, forma impecabilă, bogăţia tematică şi măiestria, egală în fragmentul monumental ca şi în cel liric ori umoristic, frazele decupate cu limpezime, principii armonice stabile… aşa cum statornice şi expresive rămân şi cele de tratare a orchestrei – toate provin dintr-o concepţie clasicistă” (Costin Tuchilă, p. 204), iar Viorel Cosma îi surprinde compozitorului de viţă oltenească parfumul şi vioiciunea inspiraţiei sale de notorietate autohtonă: „Ion Dumitrescu şi-a clădit dintru-nceput întreaga-i operă pe valorile spirituale ale predecesorilor, în primul rând pe experienţa enesciană şi în al doilea rând pe nepreţuitul tezaur folcloric (şi monodiile de sorginte bizantină). În aceste rădăcini atât de puternic implantate în solul natal trebuie căutate virtuţile de perenitate ale muzicii sale, care nu numai că nu cunoaşte «riduri» odată cu trecerea timpului, dar îşi menţine o forţă expresivă singulară, explozivă, tinerească” (V. Cosma, Lexicon…, 1999, p. 42).
În memorialistică, Ion Dumitrescu excelează prin Filele mele de calendar; despre valoarea acestor pagini aflăm şi din dialogul maestrului cu fiica sa, pianista Ilinca Dumitrescu, atunci când i se adresează astfel: să ai grijă de paginile mele literare…! Evocările concise, încrustate cu talent şi multă fineţe de psiholog, ne aduc sub privire chipurile şi harul marilor noştri muzicieni din generaţia sa (compozitori şi interpreţi): George Enescu, Mihail Jora, Ştefan Popescu, Constantin Brăiloiu, Theodor Rogalski, Ioan D. Chirescu, Alfred Alessandrescu, George Georgescu, Nicolae Oancea, Tiberiu Brediceanu, Gherase Dendrino, Dinu Lipatti, Marţian Negrea, D. D. Botez ş.a., adică toată floarea muzicii româneşti trăitoare în veacul XX.
Rânduri mai apăsate şi învolburate de sentimente umane speciale le găsim dedicate unor iluştri interpreţi de cântec curat românesc: Emil Gavriş şi Marcel Budală; Fărâmiţă Lambru, pe care Ion Dumitrescu l-a cercetat cu ochii şi talentul literatului („Negru, uscat, puţinel, numai ochi şi tendoane, vibra ca o coardă-ntinsă, ardea ca o făclie. Cu mâinile pe acordeon, plângea, râdea, vorbea…) sau trio-ul de voci feminine Ioana Radu, Măria Lătăreţu şi Măria Tănase: „Nimeni n-a cântat mai cu har romanţa ca Ioana Radu; nimeni n-a hăulit mai cu foc cântecul gorjenesc ca Măria Lătăreţu, dar nimeni n-a întrecut-o pe Măria Tănase în toate câte cânta. Nimeni, de nicăieri şi niciodată!” (p. 278). Şi tot din Filele mele de calendar aflăm cum maestrul Ion Dumitrescu a fost înlocuit de la conducerea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (Istoria unei zile: 3 februarie 1977, pp. 168 – 175). Evident, un moment grav şi de neştearsă tristeţe profesională…
Ediţia critică Un clasic modern: Ion Dumitrescu se constituie, iată, prin toate ale ei – conţinut, tehnoredactare, copertă inspirată (de Mariana Şerbănescu) – într-un model ce îl merită, cu prisosinţă, discipolii şi dascălii noştri din generaţie în generaţie.
Constantin Catrina, „Astra”, Braşov, serie nouă, anul IV (XLIII), nr. 27 (314), februarie 2009, p. 28
În premieră, la Teatrul Naţional Radiofonic
«Baba Dochia» de Costin Tuchilă
Multe dintre denumirile curente au la baza credinţe, superstiţii, legende pe care puţini le mai cunosc astăzi sau le cunosc vag. De câte ori, la început de martie, vremea devine capricioasă, cu ploi, lapoviţă sau chiar ninsori şi viscol, se spune că sunt „Zilele Babelor” (sau „ale Babei”); mai mult decât atât, se crede că, în funcţie de data naşterii, sufletul omului se recunoaşte după vremea din ziua respectivă, în primele nouă sau douăsprezece zile ale lui martie.
Spectacolul pe care Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să-l ascultaţi duminică, 6 martie, la ora 9.00, la Radio România Actualităţi, în spaţiul destinat teatrului pentru copii, Baba Dochia. Trei legende româneşti de Costin Tuchilă, porneşte tocmai de la această străveche explicaţie fantastă a „Zilelor Babei” (Babele, Zilele Babei, ale Babei Dochia sau ale Babei Marta, toate aceste denumiri circulând în folclor).
Din legendele şi variantele lor, autorul a ales trei: două din Bucovina şi ultima din Banat, cele mai expresive din punct de vedere literar şi dramatic. Una singură dintre aceste poveşti, care explică şi denumirea stâncii uriaşe din Ceahlău, Dochia, ar fi fost insuficientă pentru un scenariu de teatru. Aşa încât a rezultat un text care recompune şi interpretează dramatic trei legende româneşti izvorâte din aceeaşi idee, dar diferite sau relativ diferite ca localizare, timp, acţiune, rezolvarea acesteia fiind realizată prin monolog, singurul procedeu posibil în context. Dar un monolog, speră autorul, plin de conţinut teatral şi tensiune. Cele trei legende se intitulează Fata de împărat, Soacra şi nora, Lâna albă, în ele apărând simboluri care provin dintr-un fond ancestral, precreştin (furca de tors, fragii, lâna etc.).
Regizorul artistic Vasile Manta a alcătuit o distribuţie excelentă, conducând cu abilitate şi rafinament desfăşurarea teatral-radiofonică. În rolurile principale le veţi asculta pe Delia Nartea (Dochia din prima legenda, Nora din celelalte două) şi Adriana Trandafir (Baba Dochia din Soacra şi nora şi Lâna albă), realizând creaţii actoriceşti de excepţie, alături de Gelu Niţu, Virginia Rogin, Ion Arcudeanu, Mihai Verbiţchi, Cosmin Şofron, Alexandru Georgescu, Andrei Barbu, Ion Siminie, Daniela Ioniţă, Cătălin Rusu.
Muzica îi aparţine compozitorului Paul Urmuzescu, care a scris cântece foarte inspirate pe versuri populare, cu inflexiuni modale şi teme folosite în ilustraţie. Regia de studio, care sprijină substanţial acţiunea, este semnată de Janina Dicu, iar Mihnea Chelaru (regia tehnică şi muzicală) a creat o atmosferă plină de expresivitate şi plasticitate. Producătorul spectacolului: Irina Soare.
C. Eugen, „Cronica Română”, sâmbătă 5 martie 2005
Baba Dochia. Trei legende româneşti, scenariu radiofonic de Costin Tuchilă. În distribuţie: Delia Nartea, Adriana Trandafir, Gelu Niţu, Virginia Rogin, Ion Arcudeanu, Mihai Verbiţchi, Cosmin Şofron, Alexandru Georgescu, Andrei Barbu, Ion Siminie, Daniela Ioniţă. Muzică originală de Paul Urmuzescu. Producător: Irina Soare. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică şi muzicală: Mihnea Chelaru. Regia artistică: Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 6 martie 2005, ora 9,00, Radio România Actualităţi. Durata: 59’08’’.
Ascultă aici
Baba Dochia. Trei legende româneşti, scenariu radiofonic de Costin Tuchilă
***
Ascultă aici
Prinţul din adâncul pământului, scenariu radiofonic de Costin Tuchilă după un basm suedez
***
Adaptări radiofonice de Costin Tuchilă
Ascultă aici
Adunarea femeilor de Aristofan, adaptare radiofonică de Costin Tuchilă
Comedia măgarilor de Plaut, adaptare radiofonică de Costin Tuchilă
Sodoma și Gomora de Jean Giraudoux, adaptare radiofonică de Costin Tuchilă
Domnișoara Iulia de August Strindberg, adaptare radiofonică de Costin Tuchilă
***
Maturitatea spiritului critic tânăr
Ideea de a delimita în imaginea de ansamblu a anului literar 1983 un compartiment special rezervat debuturilor în materie de istorie, critică şi teorie literară poate părea, la prima vedere, uşor excesivă. Şi totuşi, dacă examinăm cu atenţie reala stare de lucruri, ajungem la constatarea că unele dintre cele mai interesante faţete ale fenomenului editorial din acest an, raportat la „genul” critic, sunt învederate de cărţile aparţinând debutanţilor. Am spune că, într-un fel, situaţia este similară cu aceea din câmpul poeziei, unde e limpede pentru toată lumea că în ultimii ani, inclusiv în cel de faţă, apare puternic sesizabilă masiva infuzie la talente tinere care, realmente, par a fi decise să spună ceva nou, adică să se diferenţieze de puternicele şi acaparantele voci lirice aparţinînd memorabilei generaţii ’60 şi promoţiilor ce i-au urmat. Revenind deci la peisajul criticii, este de remarcat că o anume retranşare a exponenţilor generaţiilor mature, fireşte, cu excepţiile de rigoare, prin adoptarea unor atitudini guvernate de spirit espectativ, atrage după sine prezenţa tinerilor, hotărâţi a depăşi orice fel de complex şi a se înscrie în dialog deschis cu fenomenul literar actual şi din trecut din cât mai multe, implicit, îndrăzneţe perspective. Aceasta explică, fără îndoială, diversitatea frapantă, în ordinea profilului tematic şi chiar a perspectivei metodologice, prin care ne întîmpină cărţile de critică ale debutanţilor din acest an. Refractari spiritului de improvizaţie, după cum şi celui obedient faţă de anumite canoane ori formule intrate în uz, noii interpreţi au întâi de toate cutezanţa abordării în cunoştinţă de cauză a temelor şi problemelor de interes major, refuzînd a mai cantona cu comoditate în sfera temelor şi problemelor ce păreau unora dintre debutanţii anilor trecuţi, pasămite, insolite doar prin caracterul lor cvasimarginal. Mult vehiculata sintagmă lectură critică modernă îşi relevă eficienţa plenară datorită tocmai unor asemenea complecşi parametri tematico-metodologici. […]
Stimulat, poate chiar inspirat de iniţiativa aceleiaşi edituri care îi tipăreşte întîia carte, iniţiativă concretizată în lansarea colecţiei de antologii poetice „Hyperion”, Costin Tuchilă are cutezătoarea idee de a întreprinde un minuţios excurs în cîmpul lirismului aparţinînd poeţilor ce se situează, cronologic, în imediata apropiere a poeţilor ce marchează extraordinara implozie lirică a anilor ’60, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Horia Zilieru şi ceilalţi. Este vorba, cu alte cuvinte, de poeţii iviţi în a doua jumătate a deceniului şapte, plenar afirmaţi în ultimii zece ani, dar care, într-un fel sau altul, au scăpat atenţiei critice din unghiul situării lor monografic-sintetice în contextul general al istoriei lirismului românesc actual. Prin urmare, nu se pune problema că nu s-au scris cronici şi recenzii la apariţia cărţilor semnate de poeţi precum, între alţii, Leonid Dimov, Vasile Vlad, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu, Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea ori Ileana Mălăncioiu. Chestiunea e alta: de a încerca să li se definească fiecăruia dintre ei personalitatea artistică şi, implicit, de a se atrage atenţia asupra faptului că după strălucita generaţie ’60 poezia română de azi beneficiază de aportul unor poeţi de indiscutabilă originalitate. Aceasta este miza reală a demersului critic întreprins de Costin Tuchilă şi trebuie să arătăm că demonstraţia sa ni se pare pe deplin convingătoare. În timp ce alţi confraţi ai lui Costin Tuchilă cantonează cu păgubitoare nonşalanţă fie în practica recenziei apologetice, fie în practica eseului superfluu, autorul temeinicei cărţi Cetăţile poeziei se dedică, meticulos şi răbdător, analizei metodic condusă de criterii evaluative limpezi, neîntrerupt susţinută de argumentul peremptoriu oferit de textul poetic. Astfel, volumul oferă un compact „pachet” de serii valorice, pînă acum doar aproximativ cunoscute şi acceptate. Fineţea şi rigoarea formulărilor, bizuite, în egală măsură, pe un gust literar cert şi pe achiziţii ale poeticii moderne dintre cele mari „funcţionale” („figura” elementelor primordiale, în accepţie bachelardiană, între altele), iată, în fond, calităţile de seamă prin care se distinge cartea lui Costin Tuchilă. […]
Seriozitatea şi diversitatea preocupărilor ce intră în atenţia cărţii de critică semnată de autori aflaţi la întâia lor prezenţă editorială, element la care, adesea, se adaugă atributul calităţii certe, ne îndreptăţeşte deci să apreciem că prestigiul anului literar 1983 se întemeiază, indiscutabil, şi pe acest tip de valori, mai rar întâlnit într-o serie atît de compactă. E semn că vital-necesara conştiinţă critică şi estetică a fenomenului literar actual îşi exercită prerogativele cu deosebită forţă şi remarcabilă consecvenţă.
Nicolae Ciobanu, „Luceafărul”, nr. 52 (1130), sâmbătă 31 decembrie 1983, p. 2
Vocaţia sintezei*)
La exact un deceniu de la sinteza lui Ion Pop asupra „generaţiei ’60”, „generaţia luptei cu inerţia” – în formularea criticului (v. Ion Pop, Poezia unei generaţii, Editura Dacia, 1973), Costin Tuchilă se lansează într-o încercare similară, domeniul de referinţă fiind „valul” imediat următor, al poeţilor care au debutat în a doua jumătate a deceniului şapte. Cum „distanţa” dintre „promoţii” e neglijabilă şi cum componenţii „liniei” secunde păstrează între ei, în fond, deosebiri similare celor existente între precursorii din imediata apropiere, circumspecţia autorului faţă de ideea de generaţie literară devine, din necesară, programatică: „Poeţii care au debutat în a doua parte a deceniului al şaptelea şi s-au impus în ultimul, nu alcătuiesc nici ei o generaţie literară. Că termenul e comod (ca şi alte încercări: «promoţia 70», «ultimele promoţii» etc.), nu ne îndoim. Mult mai adecvat ar fi să vedem în autorii contemporani o serie de valori individuale. Dezvoltarea literelor româneşti este, acum, una a vocilor individuale, a personalităţilor artistice evidente. Scriitorii de care ne ocupăm, cu stiluri şi aspiraţii diferite, nu întreţin impresia eronată de «generaţie», nu acreditează mituri false” (s.a.). Există totuşi un ce comun – notează, în continuare, criticul –, vizibil în „calitatea autonomă a gîndirii literare”, în cultura poetică în mod superior resimţită, pină la livresc uneori, şi în, comentează în registru polemic eseistul, atitudinea criticii faţă de poeţii în cauză, mai de grabă ignoraţi decît analizaţi pe îndelete, dintr-o – să zicem pe urmele lui Costin Tuchilă – comoditate ce a făcut ca opţiunile să se îndrepte cu predilecţie fie către ,,generaţia ’60” (totuşi!), fie spre ultimii sosiţi, „valul” anilor ’80. Observaţie amendabilă (o face, dealtfel, criticul însuşi pe parcursul demonstraţiilor sale, citând ceea ce e de citat din articolele, cronicile şi recenziile apărute), care-i asigură însă exegetului o platformă optimă pledoariei pro domo. Căci, însuşindu-şi din tematismul lui Jean-Pierre Richard, bunăoară, aspectele ce puteau fi adecvate teritoriului investigat, subordonînd, cu alte cuvinte, metoda scopului şi nu invers, Costin Tuchilă aspiră la o existenţă împreună cu „procesul imaginar prezent în opera interpelată”. Strategie validă, câtă vreme fenomenul analizat este încă în plină desfăşurare, deşi, în mare măsură, evoluţiile sunt, de-acum, previzibile. „A scrie fără complexe despre autori contemporani înseamnă a dori să învingi cit mai multe dintre surprizele ulterioare, atît de posibile” – conchide, exemplar, autorul Cetăţilor poeziei, întru definirea programului său de lucru. Scriind astfel despre Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu, Constantin Abăluţă, Nora Iuga, Ioanid Romanescu, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Adrian Popescu, Nicolae Ioana, Dan Laurenţiu, Sorin Mărculescu, Alexandru Miran, Gheorghe Istrate, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea şi Ileana Mălăncioiu, Costin Tuchilă îşi propune să scoată din conul de umbră elementele ce definesc şi dau totodată statut valoric creaţiei poeţilor citaţi. Pertinente şi solid argumentate, analizele sale corespund în întregime premizelor. Dar, deşi denunţată iniţial, intenţia sintezei e frecvent perceptibilă. Multe dintre observaţiile aplicate cutărui autor pot fi extrapolate la nivelul întregii „promoţii”. Materialitatea imaginarului, ataşamentul faţă de o anumită direcţie din poezia română – cea barbiană, în speţă, – „jovialitatea disperată”, spiritul constructiv în ce priveşte limbajul poetic, dublat de drama imposibilităţii de a stăpîni limbajul, „enormizarea realului”, căutarea unei modalităţi optime de a câştiga un echilibru spiritual, dialectica riguroasă dintre personalizarea şi impersonalizarea discursului liric, viziunea în care „egalitatea, asemănarea şi analogia sunt principiile subterane ale aranjamentului”, conştiinţa reflexivă, reiterarea unor structuri tematice din inventarul istoriei literare, orfismul, atracţia irezistibilă a Provinciei (acut resimţită), raţionalismul şi vocaţia geometrică – am citat fără a urmări să depăşim intenţiile autorului – se aliniază într-o asemenea ordine. Sunt, în alţi termeni, aspecte ce diferenţiază şi, în acelaşi timp, fac solidare teritoriile lirice numai aparent incompatibile. Aceste relaţii tipologice ies în evidenţă la o lectură atentă (cele invocate de noi nefiind, evident, unicele!) şi conferă volumului lui Costin Tuchilă virtuţi sintetizatoare.
Cetăţile poeziei e o carte care impune nu o generaţie de poeţi, ci poeţii unei generaţii, iar în Costin Tuchilă unul dintre criticii lor cei mai avizaţi.
*) Costin Tuchilă, CETĂŢILE POEZIEI, Cartea Românească, 1983.
Marian Odangiu, „Orizont”, nr. 49 (818), 9 decembrie 1983, p. 11
Răsfrângerile poeziei
Un sentiment de plăcută surpriză şi de reală satisfacţie însoţeşte lectura cărţii semnale de Costin Tuchilă (Cetăţile poeziei, Editura „Cartea Românească”, 1983). Era şi firesc, de altfel, ca excelentele apariţii editoriale din seria «HYPERION» să-şi afle „cronicarul” şi să-şi găsească reflectarea, chiar şi la modul selectiv, într-un volum de critică literară. Ceea ce îi uneşte pe poeţii analizaţi – Leonid Dimov, Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Vasile Vlad, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Nicolae Ioana, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Adrian Popescu, Alexandru Miran, Marius Robescu, Ioanid Romanescu, Daniel Turcea, Sorin Mănculescu şi alţii – nu este ideea de „generaţie”, ci „o stare de spirit comună”: „calitatea autonomă a gîndirii literare, «îndărătnicia» cu care îşi urmează destinul literar”. Conştient de marea mobilitate a fenomenului liric de astăzi, criticul ţine să-şi avertizeze dintru început cititorii asupra intenţiei de a se păstra în cadrul strict al interpretării textului şi de a evita „criterii exterioare dinamicii interne a textelor literare”. Pornind de la convingerea că „poezia românească actuală este una dintre cele mai bune din lume”, dar „insuficient cunoscută”, criticul îşi ia permisiunea de a considera textele în cauză operă de înălţime valorică, în măsură să se susţină în timp. Privind mai departe, spre orizontul menirii criticii, el nu numai că se supune unui „examen de elasticitate formală”, dar conferă actului critic de această natură un sens aparte, justificat prin creativitate şi vizionarism: „Eseurile de faţă se înscriu în cadrul unei cercetări orientate să stăpînească textual imprevizibilul. A scrie fără complexe despre autori contemporani înseamnă a dori să învingi cât mai multe dintre surprizele ulterioare, atît de posibile” (p. 13). Accentul polemic nu lipseşte, criticul invitând la o mai dreaptă judecare a poeţilor ce nu se pot regăsi nici în „generaţia ’60”, nici printre debutanţii anilor ’80, spre care atenţia criticii literare s-a îndreptat şi se îndreaptă insistent „cu pana încărcată de laude, satisfacţii, explozii intelectuale”.
Prefaţându-şi cu aceste gânduri cartea, Costin Tuchilă ne oferă în cele optsprezece capitole ale volumului un veritabil turnir printre adevărurile poeziei contemporane, neocolindu-i sărbătorile, dar nici rănile. Dacă, spre exemplu, poezia lui Leonid Dimov „suferă” de splendorile reveriei şi de înalt rafinament, fiind „un prilej de pantagruelică delectare”, ea suferă în acelaşi timp (şi încă de-adevăratelea!) şi de un interes limitat… Nu ştim dacă versul: „Cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt” este sau nu „cel mai mallarméan din câte a scris Mircea Ciobanu”, dar credem, ca şi Costin Tuchilă, că el aparţine liricii unui „scriitor complex, unul dintre spiritele cu cea mai largă disponibilitate artistică” de astăzi. La fel de adevărat este şi faptul că „poezia lui Adrian Popescu e bine primită, deşi i se acordă atenţie puţină, ocazională”. Este justă observaţia că poezia lui Vasile Vlad „cucereşte şi înspăimântă”, având la bază paradoxul, după cum neîndoielnic este faptul că ea îşi trage sevele dintr-o existenţă… deloc comodă şi dintr-o plinătate spirituală şi sufletească evidentă. Drumul interpretării duce de la poezie către poet, de la contextul liric spre cel existenţial.
Cum, însă, analiza poeziei implică un grad sporit de dificultate, criticul apelează la anumite subtilităţi pe care numai o asiduă frecventare a liricii actuale i le poate pune la îndemână. Ar fi, mai întîi, găsirea motivelor specifice creaţiei fiecăruia dintre scriitorii propuşi, cu accent pe dominanta originalităţii. Astfel, hedonismul poeziei lui Emil Brumaru, senzualitatea marcantă, harul acestuia de a înfiora transparenţa, conduc la concluzia că poetica lui Brumaru este „originală prin oferta unui prilej de neaşteptată desfătare”. Hrănită din artificiu şi clădită pe „ecouri (şi nu influenţe)”, poezia lui Dan Laurenţiu reprezintă „situaţia unei ciudate individualităţi” şi constituie, în privinţa originalităţii, un „model evident de poezie închinată absolutului şi iubirii”. Poezia lui Daniel Turcea este rezultatul unei aspiraţii şi, totodată, un mijloc de a explora „posibilitatea – sau şansa – de a ajunge la esenţa lumii” întrevăzute de autor sub formă geometrică. Descompunerea în părţi constitutive indică, de asemenea, direcţiile demersului poetic al fiecăruia, fapt ce pune în lumină uneori modalităţile de elaborare (cum se întâmplă în cazul lui Vasile Vlad, Marius Robescu, Nicolae Ioana). În fine, găsirea unor filiaţii şi paralelisme (Leonid Dimov – Dino Buzzati, Adrian Popescu – Eugenio Montale), precum şi intuirea drumurilor ce duc spre miezul poeziei, indică strădania criticului de a lărgi cadrul abordării în folosul obiectivităţii.
Florea Miu, „Ramuri”, nr. 2 (236), februarie 1984, p. 5
COSTIN TUCHILĂ: „Cetăţile poeziei”
La prima sa carte, Cetăţile poeziei (Editura Cartea Românească, 1983), Costin Tuchilă (a se reţine numele) are o siguranţă de invidiat. Ici, colo îţi pare că regăseşti modelul maestrului, dar, ici, colo. Autorul însă practică scrisul mult prea serios, deci cu asumare a riscurilor şi eventualelor erori, pentru a-şi permite luxul de a fi ca „nu ştiu cine”.
Costin Tuchilă e îndrăzneţ, îndrăzneală dată nu atît de vârstă cât de cultură. De unde firescul şi lipsa complexelor în faţa operei poetice a atâtor autori comentaţi. Şi tot aici, lipsa acrimoniei criticului de profesie şi puterea de a nu-şi orchestra „discursurile despre” în marginea sentinţelor mai marilor săi colegi. Nu ştiu dacă acesta este un semn al maturităţii critice, îndrăznesc să cred că da. Oricum, Costin Tuchilă optează pentru admiraţie şi generozitate, fără a viola bunul simţ. Totul argumentat, chiar dacă uneori demersul critic îl obligă la lecturi pe probleme de fizică (despre entropie), psihofiziologie (despre vis) sau muzicologie (despre sonatină). Nu mai vorbesc despre lecturi de filosofie şi, nu în ultimul rînd, de critică literară. E foarte mult pentru un critic aflat la treizeci de ani şi mulţi, ca şi mine, vor fi pesemne scandalizaţi, fiindcă autorul probează că a face critică literară înseamnă mai mult decât un limbaj specializat, care decupează un text şi vorbeşte despre el în maniera în care ar putea-o face despre oricare altul. Păstrând proporţiiie cuvenite, autorul îmi pare aidoma scribului egiptean: multiplu în unicitatea sa inconfundabilă. Adică: a scrie, a socoti, a rezolva probleme de geometrie, a măsura, a număra, a copia hieroglife etc. Un visător a cărui virtute este austeritatea.
Costin Tuchilă rosteşte fără echivoc: „Leonid Dimov este, fără îndoială, cel mai puternic vizionar al literaturii române”, sau că V. Vlad este „Neîndoielnic unul dintre marii noştri contemporani”, sau că „Ioanid Romanescu este un poet de care se va ţine seama”, sau că Cezar Ivănescu este „un mare poet contemporan, cu o gândire lirică de uimitoare complexitate”.
E frumos, e bine şi nu e la îndemâna oricui s-o facă. Sigur, autorului îi plac formulările sacramentale care aduc în faţa cititorului şi alţi mari poeţi contemporani, comentaţi puţin, mai deloc sau nesemnificativ de critica literară. De fapt, efortul lui Costin Tuchilă este acela de a pune la dispoziţia cititorului aparatul critic care dovedeşte că poezia românească contemporană este una dintre cele mai vii şi interesante poezii din lume. Mulţi literaţi rostesc acest lucru dar puţini îşi propun să-l demonstreze. Fama volat, spun ei. Însă nu ajunge. Costin Tuchilă o face cu luciditatea care nu exclude pasiunea, ci dimpotrivă o presupune, guvernat fiind de inocenţa lecturii. Numesc inocenţa lecturii capacitatea spiritului de a reface universul textului în toată splendoarea lui.
De la bun început, Costin Tuchilă ne prezintă o foarte bună carte de critică despre poezie. De referinţă.
Vasile Mihăescu, „Convorbiri literare”, nr. 7 (1175), iulie 1984, p. 13
Eseul analitic
Interesant este de remarcat faptul că aproape toţi criticii din generaţiile tinere sunt ispitiţi a încerca sinteza cuprinzătoare asupra momentului actualităţii, asupra direcţiilor şi grupărilor distinse în peisajul, mereu schimbător, al literelor româneşti de azi, în ultimă instanţă asupra personalităţilor, a autorilor ce caută a defini o modalitate sau alta de exprimare în exerciţiul scriitoricesc, din dorinţa manifestă de a fixa cadrul general ideatic şi factologic în care ei înşişi se mişcă, în care s-au născut şi pe care îl împlinesc prin propria lor acţiune. Eseurile lui Costin Tuchilă nu fac nici ele excepţie şi adunate între copertele unui recent volum, Privirea şi cadrul (Editura Cartea Românească, 1988), prefigurează clar preocuparea autorului în această direcţie, chiar dacă el, în preambulul teoretic, ce deschide „discuţiile”, în care ţine a-şi fixa ferm jaloanele întreprinderii sale, anunţă sentenţios că din „materialul literar al acestei epoci”, una de deplină maturitate, „lipsesc şcolile, curentele, grupările, adică acele componente structurabile într-un relief sistematic vizibil fără dificultate” (p. 8). Drept pentru care el abordează, în priviri sintetice (uneori chiar cu tentă monografică), distincte individualităţi scriitoriceşti, autori din diverse generaţii, realizând portrete globale ale acestora, chiar dacă punctul de pornire al analizei se află, mai totdeauna, în receptarea critică a celor mai recente volume ale acestora. Şi chiar dacă în ansamblul său, cartea nu este o sinteză asupra momentului actualităţii noastre literare, structurată ca atare, eseurile portretistice cuprinse nu fac altceva decît să puncteze repede câteva repere ale acestui cadru general, căruia de altfel, în acel eseu de deschidere intitulat Suprafaţa şi adâncimea, Costin Tuchilă îi fixează, sumar dar precis, câteva din însemnele de definire. Demersul critic ce are în vedere „istoricitatea unor procese artistice presupune istoricizarea relaţiior prin care ele se definesc” (p. 7) şi dorinţa de iscodire, de investigare a „adâncimilor” este sugerată, provocată chiar de tocmai „această mişcare de suprafeţe, acest joc glisant, de forme în echilibru şi dezechilibru” al tuturor factorilor ce compun climatul literar actual. Căci, notează criticul, „a pronunţa adâncimea, a developa intimitatea unei existenţe, acceptându-i întrebările” nu se poate face în abstracţie „de memoria împrejurărilor în care s-a zămislit opera” (p. 12). Astfel încât, eseurile descriptive, disociative, cu pronunţat caracter sintetizator, ce alcătuiesc volumul, „intenţionează să fie tot atâtea priviri înăuntrul unui cadru care e, pe rând, o epocă, o operă, un text, un fragment, o figură” (p. 15). Iată un program asumat, un criteriu de abordare analitică, generos.
Selecţia operată de Costin Tuchilă arată de fapt ordinea sa preferenţială în scara ierarhizărilor posibile a valorilor, el însuşi propunând de fapt modificări în stabilirea reperelor de bază ale geografiei literare actuale; în poezie, bunăoară, iată o personală nominalizare a capetelor de serie, după care se şi ghidează ulterior întregul său demers critic, având în vedere criteriul limbajelor poetice individuale: „de la cel al abstracţiunii vitale, la Nichita Stănescu, la acela al senzualităţii abstractizate, la Cezar Ivănescu, de la monoliticul expresionist, la Angela Marinescu, la angoasa telurică, pluriformă, a lui George Alboiu, de la subţirimea ironică a construcţiei existenţiale, la Vasile Vlad, la ironia deconspirativă a lui Marin Sorescu, de la fragmentarismul lui Virgil Mazilescu, la «satanismul» integrator al lui A. E. Baconsky ori de la reflexivitatea «rece», închisă în zalele tăcerii, la Mircea Ciobanu, la singularitatea vulcanică, pe rând trufaşă şi umilă ca o revărsare de lumină planetară, a lui Ioanid Romanescu […] de la răscolirea şi recrearea substratului (Ion Gheorghe) la dramatismul faptului banal (Constantin Abăluţă)”.
Evidenţiind „concepţia vaticinară” şi „actul contestatar” sau „patosul social” etc., pentru Costin Tuchilă „poetica lui Mihai Beniuc este una «învechită» dar în cadrul ei autorul are o voce autentică, distinctă în momentul în care s-ar selecta din cantitatea uriaşă de versuri” (p. 101), în vreme ce Miron Radu Paraschivescu „ilustrează ipostaza declarativă a patetismului”, criticul comentînd, cu uşoară maliţiozitate: „Câtă francheţe în exteriorizarea sentimentelor, atâta poezie. Câtă dăruire, atâta artă” (p. 111). În schimb, întorcând ochianul privirii spre câmpurile mai noi, lirica lui George Alboiu îi apare ca reprezentînd ,,o direcţie dintre cele mai semnificative” în poezia actuală (alături de Gheorghe Istrate, „creatorul unei viziuni poetice sprijinită pe simţuri ancestrale” – p. 126), ruralismul său ,,dilatat” până la „dimensiuni cosmice, înţelegând prin acest termen şansa metafizică, esenţială, pentru poezia Câmpiei Eterne”, impunându-l ca pe unul „dintre cei mai tulburători poeţi actuali” (p. 137). Exaltare?! Atitudine angajantă de grup?! Frondă?! Poate câte ceva din toate acestea, însă şi rigoare de argumentaţie în susţinerea opiniei. Căci, Costin Tuchilă crede cu toată convingerea în criteriul său de selectare şi de propunere. Ceea ce şi face din acest demers analitic şi cultivat, de bună elevaţie intelectuală, un comentariu critic pe care trebuie să-l iei în considerare, indiferent dacă subscrii sau nu la el. Dar, în definitiv, autorii pe care îi are în vedere sunt cu toţii reprezentativi, aşa încât orice unghi nou de interpretare asupra operei nu poate decât să contribuie la o mai complexă şi aprofundată înţelegere a lor. La un alt poet tânăr, Adrian Popescu descoperă că „principalul fior al liricii sale este desprins din celebrarea unui sentiment trăit la egală distanţă între naturaleţe şi artificiu: melancolia unui spaţiu mai degrabă interior, de o fragilitate elegantă, graţios deghizată abstract” (p. 152); poezia lui Ion Mircea „înfăţişează cu suavitate geometria universală: ea priveşte însă criptic, atinge sibilinic «fiinţa raţională»”, poetica lui fiind una a „circumspecţiei, construită din concesii faţă de austeritate, avansuri şi retrageri amnezice dinaintea imaginaţiei năvalnice şi mai ales din renunţări, mereu invizibile. Jubilaţia este interzisă într-o asemenea poezie, la fel ca şi excesul de melancolie” (p. 163); Mihai Cantuniari, cu o poezie „intelectualistă”, cu sonuri desprinse dintr-un ipotetic şi confuz „secol de aur” este „un spirit baroc acoperit de o puternică pornire spre raţionalitate” (p. 177).
Pentru comentariul poeziei, Costin Tuchilă are o apetenţă specială. Eseurile sale – şi cele referitoare la proză de asemenea – debutează de regulă cu un enunţ sintetizator, ca o etichetă, privind creaţia celui asupra căruia se apleacă, aserţiunea fiind demonstrată apoi analitic, autorul glosând pe marginea temelor şi motivelor esenţiale ale creaţiei, făcând trimiteri şi conexiuni în cîmpul liricii româneşti actuale, într-un limbaj critic preţios dar adecvat şi eficient deopotrivă. O calitate aparte, de portretist, i se relevă ori de câte ori abordează tehnica epicizării metaforei critice. Aşa spre exemplu, excelente caligrafii ale personajelor Ştefan Agopian sau George Bălăiţă.
Fără îndoială, afectiv şi ideatic, Costin Tuchilă se simte aparţinînd prin totul nu atât unei generaţii tinere, noi, cât unui timp literar înnoitor, pe care îl afirmă decis, prin tocmai reprezentanţii lui, scriitorii din generaţiile cele mai recente. (Ceea ce nu înseamnă că nu are un receptacol deschis şi spre celelalte contingente, de dinainte, opera cărora şi-o asumă însă cu o detaşare nedeclarată dar nici escamotată, căutînd mereu o linie de obiectivitate mediană). În proza lui Laurenţiu Fulga descoperă „pagini cutremurătoare”, căci operele acestui „scriitor patetic, grav” sunt „pornite să desluşească arhitectura condiţiei umane” (p. 43); I. D. Sîrbu îl impresionează prin „talentul, cultura şi inteligenţa sa literară” (p. 239); literatura lui Corneliu Leu îl interesează prin „osmoza dintre fibra documentară şi ceea ce am numi realitatea ficţiunii” (p. 95), dar teritoriul de analiză asumat programatic de către critic îl aflăm în creaţia altor autori, mai tineri, cu alt unghi al privirii aţintit asupra cadrului lumii înconjurătoare (cantitativ, spaţiul acordat lor este considerabil prioritar).
În primul rînd critic al generaţiei sale, Costin Tuchilă este un eseist de reală forţă analitică, bun cunoscător al mişcării de idei din peisajul literar contemporan, capabil a glosa cu dezinvoltură în marginea lecturilor preferate, alcătuind astfel sinteze de autori, ca veritabile fişe pentru o ulterioară, virtuală, posibilă panoramă în mers a literaturii române de azi.
Constantin Cubleşan, „Steaua”, nr. 10, octombrie 1988, p. 28–30
Privirea şi cadrul
Pentru un critic, definirea metodei este o operaţiune absolut necesară. Pentru că adevărata critică nu abandonează sistemul nici chiar în clipa în care distilează impresii. În fond, însăşi impresia este o reacţie determinată de valoarea operei şi exprimarea ei se face înlăuntrul unui sistem critic constituit. În cartea sa Privirea şi cadrul (apărută la Editura Cartea Romanească), un critic – Costin Tuchilă – se apleacă asupra literaturii româneşti contemporane, având la îndemână instrumentele cu care va încerca, după formula lui Jean Starobinski, nu atât să culeagă imagini, cât să stabilească relaţii. Pentru ca „privirea” să pătrundă în „cadru” (care e, pe rând, o epocă, o operă, un text, un fragment, o figură), e nevoie să se descopere, în consumul de energii de la suprafaţa operei literare, efectele de adâncime. Dacă, în esenţă, critica mai veche a fost un demers de tip integrator, „metodele critice moderne au proclamat strălucitoare fărâmiţări ale operei”: „A vedea în operă înseamnă, pentru critica modernă, a dialoga cu suprafeţe şi adâncimi. A răscoli în cadrul dat cu o privire care cunoaşte resorturile distanţării, dar şi ale intimităţii.” G. Călinescu vorbea cândva de re-crearea, de către critic, a operei literare, demers ce presupunea şi demontarea, în fragmente, a cadrului analizat. Costin Tuchilă îşi propune să contemple şi să decanteze „pânza freatică a textului”, pentru a-i desprinde metaforele, simbolurile, subînţelesurile, abstractizările şi concretizările. În fine, dacă modul de lucru este sau nu operant, se va observa prin urmărirea demonstraţiei critice având ca obiect, cum am spus, literatura română contemporană, cu o configuraţie complexă, provenită din multitudinea de atitudini, concepţii, stiluri, ce o caracterizează. Mai întâi, criticul constată, alături de diversitatea acestei literaturi, valoarea ei medie ridicată (urmârind-o global sau pe genuri). Poezia se distinge prin limbajul înnoitor, proza descoperă „un mod activ de transcriere problematică a valorilor autohtone, de construcţie parabolică, în jurul lor”. Trecând la stabilirea de relaţii în contact cu creaţii importante ale literaturii de astăzi, Costin Tuchilă se arată a fi consecvent aparatului critic ale cărui principii de funcţionare le enunţase. Nu o dată, analistul încearcă să afle cine este „omul” din spatele scriitorului, care este „aventura conştiinţei sale”, fiindcă, zice el, „opera de artă conduce fictiv spre autorul ei real”. Propoziţiile critice nu aduc totdeauna în lumină elemente noi, dar au calitatea de a surprinde în genere afirmaţii juste. Scriitura are claritate tocmai datorită substanţialităţii sale. Criticul caută originalitatea gândirii unui scriitor, face comparaţii între diferite fragmente ale operei cu scopul de a evidenţia sensurile fundamentale, iar în concluzie găseşte imagini inspirate pentru a le contura: „Demonul risipirii tutelează spiritul artistic al lui Marin Preda”; ultimul roman al lui Laurenţiu Fulga e „un poem al condiţiei umane, pictat fără grandilocvenţă în culorile metafizice ale amurgului”; la Sorin Titel, „Povestirea este tabloul viu rezultat din alăturarea, intersectarea, topirea, din amestecul cinetic şi chimic…” al imaginilor în mişcare; Corneliu Leu compune, în Plângerea lui Dracula, „o ficţiune independentă ce se verifică documentar”: criticul socoteşte că nu a fost suficient comentată alegoria ursului, motiv ce însoţeşte aproape heraldic destinul liricii lui Mihai Beniuc; în poezia lui Ion Gheorghe, „a spune este a spune originea”; cât priveşte ermetismul poeziei lui Ion Mircea, „ermetică este de fapt atitudinea autorului faţă de propriile stări poetice, nu atât produsul rezultat”; „Ochiul, imaginea lui metaforică, privirea, «ameţitoarea» ei rotire deasupra lumii, raza de lumină care încearcă să străbată suprafaţa lucrurilor ori să vâneze «tâlcuri»”… sunt motive tipice în literatura lui Marin Sorescu. Admirabil este portretul pe care criticul îl face lui George Bălăiţă, „un sentimental care nu vrea să fie surprins”, ce „preferă uneori un accent cinic, numai pentru a nu-l surprinde răvăşit de emoţie”.
Nu încape îndoială, paginile de critică ale lui Costin Tuchilă sunt convingătoare prin francheţea opiniilor şi sugestivitatea raporturilor estetice sesizate în interiorul creaţiilor literare scrutate. „Privirea” criticului are acuitate, iar „cadrul”, cu mişcătoarele sale imagini, cu caleidoscopica sa rotire, ni se înfăţişează, tocmai de aceea, din unghiuri revelatoare, deseori de un inedit surprinzător.
Dumitru Nicu, „Contemporanul”, nr. 42 (2187), 14 octombrie 1988, p. 11
(În curs de postare alte referinţe critice)
Comentarii
pe martie 20, 2009 la 9:43 pm
Felicitări pentru eleganta realizare a prezentării, cât şi pentru colaboratorii pe care îi alegi, care se dovedesc, cu toţii, profesionişti de înaltă clasă. Subscriu caracterizării pe care ţi-a făcut-o astăzi Maestrul Doru Popovici: un om de mare fineţe, cu gust şi… „subţire”.
Mirela Zafiri.
pe martie 20, 2009 la 10:18 pm
Mulţumesc foarte mult pentru lectură şi caldele aprecieri. Mă străduiesc şi eu să fiu la înălţime. Mai am mult de lucru la blog, fiindcă vreau să postez cât mai multe şi mai diverse articole.
Costin
hey
great forum lots of lovely people just what i need
hopefully this is just what im looking for looks like i have a lot to read.
Afternoon! I am new to the site I hope this is the best place to say hello.
So I am just saying hi http://www.homeinternetjobs.com.au/internetforlaptop.gif
Hello! Thank you!
cool site
http://needman.ru сайт знакомств с иностранцами
ЗНАКОМСТВА В НОРВЕГИИ ШВЕЦИИ БРАК
Thank you!
Primului meu profesor de limba romana, care mi-a marcat in mod pozitiv evolutia in scoala… mii de multumiri!
Si…desigur, felicitari!!!
Am profitat de ocazia oferita de internet si de acest blog, pentru a va regasi si pentru a retrai, pentru cateva clipe, cu o deosebita placere, amintirile orelor de limba romana din anii de gimnaziu…
Va multumesc inca o data si va doresc numai bine!
Cu stima,
Liliana Bitu (Tufar)
Mulţumesc foarte mult pentru mesaj şi felicitări. Mi-aţi făcut o mare bucurie găsindu-mi blogul şi amintindu-vă de anii de şcoală.
Toate cele bune!
Costin Tuchilă
Eugen Ciuca , Mariana si Doina FOSTA Mos
Tel 0788456248
Dorim contact
Eugen Ciuca , Mariana si Doina FOSTA Mos
Tel 0788456248
Dorim contact
eugenciuca@yahoo.com
un respectuos BUNA ZIUA
ar fi fost, poate, firesc sa ahjung la sau pe blogul Dvs trimisa de Caravaggio, dar, o curiozitate despre prezenta poeziei lui M Ursachi in ‘blogosfera’ m-a ajutat sa descopar ceea ce stiam – destul de putin – din carti si de la.. radio;
si da, surpriza a fost mare si nu se poate cuprinde intr-un cuvint;
as indrazni sa Va cer permisiunea de Va trece daca nu se poate in blogroll, atunci intre/printre semnele de carte; oricum, voi citi blogul acesta cit de des imi va permite timpul…
cu respect si mulrtumiri,
Sărut mâna!
Vă mulţumesc foarte mult pentru aprecierile atât de entuziaste care mă bucură şi mă flatează.
Şi eu v-am descoperit cu această ocazie şi vă voi citi blogul care este foarte frumos şi bine organizat. V-am trecut în Blogroll. Bineînţeles că sunt întru totul de acord şi m-aş bucura să treceţi blogul meu la dvs., indiferent unde, în Blogroll sau între semnele de carte.
Încă o dată mulţumiri,
Costin Tuchilă
I enjoyed reading your blog. Keep it that way.
Thank you.
Hey I am new here. I’m sorry for any reason if this this is the wrong place for this but I hope If some one here on costintuchila.wordpress.com would be able to
help me to choose the better choice. The forums here are absolutely cool and certainly plan on sticking around for as long as I am welcome.
Thank you very much.
I am glad to be a visitor of this consummate weblog ! , thanks for this rare information! .
I conceive you have mentioned some very interesting details , thankyou for the post.
Thanks!
acum doar atît reușesc:
să Vă mulțumesc pentru anul petrecut împreună aici, în acest colț al blogosferei
și
să ne regăsim cu bine într-un an pe care vom încerca să-l facem noi mai bun
SĂRBĂTORI PE CARE SĂ LE SIMIȚIȚI CU ADEVĂRAT, ADICĂ FRUMOS!
Vă mulţumesc frumos pentru atenţia pe care mi-o acordaţi, pentru interesul cu care mă citiţi şi pentru opiniile formulate.
Vă doresc sărbători fericite! La mulţi ani!
[…] Despre mine […]
Felicitari pentru originalitate, talent, si mai ales …idei!
Esti un balsam pentru cititori si ascultatori, Costin!
Mulțumesc foarte mult pentru aprecieri.
you’re in point of fact a excellent webmaster. The web site loading pace is amazing. It sort of feels that you are doing any unique trick. Moreover, The contents are masterwork. you’ve done a magnificent task on this topic!
va multumesc mult pentru prezentarea creatiilor tuturor artistilor cit si a interpretilor ,care au pus in valoare nestematele compozitii…succes mai departe si multa sanatate pictor serban petre
sarbatori fericite alaturi de cei dragi si multa sanatate……..
intre15-decembrie si 15 ianuarie am deschis o expozitie de pictura la libraria mihai eminescu si va invit sa o vedeti daca aveti timp……
Mulțumesc, domnule Șerban! La fel, vă doresc La mulți ani!
Voi trece să văd expoziția.
sper sa pot sa ajung pe acest blog
si intr-un an nou mai bun, mai generos cu si pentru fiecare in parte,
si sa Va regasesc scrisul cu toate surprizele pe care le aduce de fiecare data
cu aceeasi bucurie dintotdeauna
LA MULTI ANI!
La multi ani! Multă sănătate și bucurii în 2012!
Cu mulțumiri pentru aprecierea constantă,
Costin
Draga Costine ,
Felicitari pentru realizari si cred ca mai ai multe de spus , ceeace iti urez de altfel ! Am vii in minte noptile dintr-un Cotroceni inghetat , unde ne incalzeau o cafea gasita ” pe sub mina ” si poate un vin fiert , dar mai ales voi , tu si invitatii tai . Si un 21 Decembrie si Adevarul …..
Regret trecerea sub uitare !
Multa sanatate .
O . M . Stanescu
Mulțumesc frumos pentru (re)descoperire și gândurile atât de frumoase!
Cele bune
Costin
salut cum am putea sa vorbim pentru ca baiatul adoptiv al lui Maurice Utrillo pe care il cheama Jean Fabris, e interesat de tine. eu lucrez pentru el si ieri am vazut articolul despre Maurice Utrillo si ia placut numai ca vrea sati atraga atentia ca in tablourile publicate ultimele 2 „Casa Roz” si „Strada Cortot în Montmartre” sunt falsuri…ar vrea sa vorbeasca ,cu tine pentru ca vrea sa faca o expozitie in japonia in 2013 si suntem interesati de ceva anume…daca esti interesat contacteaza pe idul tycka.konstantin@yahoo.com…salutari
Stimate Dle Tuchila,
Academia de Muzica din Cluj doreste sa va invite pentru o conferinta. Va rugam sa ne dati datele Dvs. de contact.
Cu deosebita consideratie,
Oana Balan – Centrul de Cercetare AMGD, 0264591242
[…] 2006 a apărut la Editura Academiei Române, volumul Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediție critică de Costin Tuchilă și Pușa […]
Un dar de suflet: LUCEAFARUL de Mihai Eminescu ilustrat de artisti din 87 de tari – la https://www.facebook.com/nicolae.ionita.3150
[…] Când vor apărea integral în volum, Filele mele de calendar vor constitui o excepţională carte de memorii datorată unui muzician român, din câte ştiu, singura de până acum. Începând din 1992, Ion Dumitrescu a publicat fragmente din acest jurnal în revista „Muzica”, într-o ordine care nu urma cronologia manuscrisului. După moartea compozitorului, Ilinca Dumitrescu a continuat publicarea caietelor de manuscrise. Trimestrial, cititorul a făcut cunoştinţă cu un text de primă însemnătate atât pentru autorul său, cât şi pentru viaţa muzicală şi culturală din a doua jumătate a veacului trecut. În 2006, în ampla ediție cu caracter monografic apărută la Editura Academiei Române, Un clasic modern – Ion Dumitrescu, realizată de Rușa Roth și subsemnatul, un capitol este rezervat jurnalului lui Dumitrescu, o selecție de aproape 60 de pagini din Filele mele de calendar. (Detalii despre acest volum: http://pusaroth.wordpress.com/despre-pusa-roth/ și https://costintuchila.wordpress.com/despre-costin-tuchila/). […]
[…] Despre mine […]
Ganduri bune si salutari din Toronto.
Bucurosi sa aflam vesti bune de la D-voastra.
Mandri, suntem noi, pentru cum ganditi si ce realizati cu vorba si cu fapta.
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=12606
[…] Despre mine […]
[…] Primul volum apărut în cadrul colecției de cultură, lansat cu acest prilej, este volumul Punctul pe cuvânt de Gabriela Cristache, apărut la Editura Bibliotheca din Târgoviște. (Titlul rubricii din „Gazeta Dâmboviței” și al volumului este preluat de la Costin Tuchilă). […]