Motto: „Fiecare are gusturile lui în muzica. N-are cum să asculte toata lumea numai Schopenhauer.” – Din comoara folclorului nostru super-cool(t)
Că este și „macaze” și este și „macazuri”, asta, hai, mai treacă-meargă. Dar să te apuci și să mai scrii un Tratat despre macaze*), cum a făcut-o Costin Tuchilă – carte frumos-provocatoare, despre care s-a vorbit/s-a scris încă prea puțin („prietenii știu de ce”) – așa ceva chiar că ne trimite la vorba personajului care a văzut pentru prima oară în viața lui o girafă: „Asta este ceva care nu există!”.
De ce a făcut tocmai el, Costin Tuchilă, redutabil om de presă, critic de artă cu un gust sigur și bine strunit, așa ceva ne spune/scrie cu mâna lui, de bună voie și nesilit de nimeni: „Dar deranj e mereu în ultima vreme, și încă peste tot. Tot din punct de vedere al deranjurilor, macazurile pot fi liniștite: acesta nu este un tratat în care să le traducem secretele. Aici nu este vorba despre dispozitive și instalații. Aici nu încape nici nostalgia vremurilor trecute cu copilași drăguți lânga calea ferată, făcând cu mâna la tren. Iar tratatul nu e un tratat, s-ar crea confuzie, au mai fost asemenea cazuri.”
Acum mai venim de-acasă! Dar, dacă nu e tratat, atunci… acesta ce mai e? Foarte simplu, ne lămurește autorul, e ceva despre cum să mai vorbim discuții: „Mai ne râdem, mai privim, mai întrebăm, mai un macaz, mai o deraiere, mai o declarație.”
Dar, spre a nu mai lungi vorba, haideți să punem punctul pe… Y!: în Tratat despre macaze autorul ne vorbește despre… cum se vorbește, mai nou și mai nou, pe mondenește. Adică în lumea cu pretenții, cu fițe și cu ifose, dar nu doar în lumea cluburilor specializate, cât mai ales în aia „care dă bine pe sticlă”. (mai mult…)
Punctul pe cuvant 