Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘satiră’

În 20 ianuarie 1920 s-a născut, la Rimini, regizorul Federico Fellini (m. 31 octombrie 1993, Roma), autor a 24 de filme, creaţii care îl au de obicei şi ca scenarist sau coscenarist. Fellini este tipul de creator complet, care concepe totul, de la ideea generală şi poveste la ultimul amănunt al unui cadru. Un artist cu o imaginaţie debordantă, într-un gust poate uşor baroc prin supralicitarea elementelor spectaculare şi fanteziste, a artificiului, în care se întrevăd însă urme destul de limpezi ale neorealismului. Cele mai multe dintre filmele sale sunt predominant autobiografice, nu în sensul rememorării unor întâmplări, ci al atmosferei sufleteşti şi al cadrului psihologic evocat. Personajele, mediul în care ele evoluează, raporturile sociale, ciudăţeniile de tot felul devin tot atâtea răsfrângeri ale personalităţii proprii. Fellini este un imaginativ extraordinar, care ştie să dezvăluie laturi ascunse ale sufletului omenesc, imagini întipărite în memoria afectivă, eventual uitate, dar care răzbat cu o forţă de sugestie adesea surprinzătoare. Lumea lui este de fapt o conjuncţie de lumi: planul imediat al realităţii, cu trama lui epică şi cu soluţiile adesea derizorii pe care le oferă, se conjugă cu răsfrângerile bizare ale subconştientului, menite să mute centrul de greutate. Ceea ce pare a avea o desfăşurare logică, „realistă”, pornind de la o întâmplare mai mult sau mai puţin banală (ca în La dolce vita, de exemplu) devine de îndată pretext pentru etalarea fanteziei excentrice, e scufundat de sensul poetic, nu o dată atins de grotesc şi caricatural. Dar totul are un farmec special, indiferent de tehnica folosită – şi cu atât mai mult acest farmec poetic este evidenţiat în peliculele alb-negru, celebrele La strada (1954), La dolce vita (1960), 8 ½ (1963). (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

În curs de apariție la Editura Ars Longa

Uitându-mă la televizor, care nu ne dă pace astăzi, ascultând posturi de radio și accesând diverse site-uri pe internet, am observat avalanșa de subcultură, analfabetismul, exprimările hilare, ticurile verbale, clișeele noii limbi de lemn, absurditățile de tot felul, snobismul și câte și mai câte. Dacă nu ar produce îngrijorare, ele ajung să fie un adevărat spectacol, unul grotesc, desigur. La un moment dat am făcut o glumă, dând un nume împricinaților, câtă frunză și iarbă, astăzi. Le-am zis „macaze”, nu știu de unde această… analogie. Tot zicându-le eu așa, după un timp i-am auzit și pe alții, care binevoiseră să mă asculte, rostind: „macaze”…

Așa că am îndrăznit.

Cartea publicată de Editura Ars Longa în colecția „Ridentem dicere verum” va fi lansată la Alba Iulia, vineri 6 mai 2011, la ora 17,00, în cadrul Târgului de Carte „Alba Transilvana” și va fi prezentată de Christian Tămaș.

C. T.

 Prefață la Tratat

După cum se știe, macazele sunt dispozitive montate la bifurcația a două linii de tren sau de tramvai, prin acționarea cărora vehiculul poate trece pe altă linie decât cea pe care se deplasează. Nici nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi inventat. Cei mai mulți le spun astăzi „macaze”, deși forma corectă de plural este „macazuri”. Nimeni însă nu s-a gândit să le dedice un tratat, nici când îngheață iarna și e deranj mare la calea ferată.

Dar deranj e mereu în ultima vreme, și încă peste tot. Tot din punctul de vedere al deranjului, macazurile pot fi liniștite: acesta nu este un tratat în care să le traducem secretele. Aici nu este vorba despre dispozitive și instalații. Aici nu încape nici nostalgia vremurilor trecute, cu copilași drăguți lângă calea ferată, făcând cu mâna la tren. Iar tratatul nu e un tratat, s-ar crea confuzie, au mai fost asemenea cazuri.

Prietenele mele, macazele, au fost denumite astfel în glumă. E o categorie tot mai largă, tot mai cuprinzătoare în zilele noastre copleșite de satisfacții și delicii. Sper că nu trebuie să explic cine sunt ele, ce sunt ele, de ce sunt ele, cum au ajuns ele ș.a.m.d.

Mai departe, tot vorbind eu de macaze, am fost supus la unele întrebări cât se poate de firești. Dificile întrebări, recunosc. Tot în glumă, am făcut o analogie, părăsind cu regret calea ferată, unde atâtea macazuri au ruginit sau au fost acoperite de buruieni. Există, încă mai există și altceva decât macazele, cele atât de „inventive”, dragele de ele. (Cum confuzia fonetică e la îndemână, le putem spune magaze, categoria grea, cum s-ar zice…). Există categorii superioare, dacă aruncăm o privire în domeniul aeronautic, deci nu e totul pierdut, păstrându-ne noi optimismul – cu greu, ce-i drept. Aici, desigur, trebuie dicționar, cu macazele era mai simplu, fiindu-le frică de dicționare. O categorie superioară ar fi cea a turbopropulsoarelor, motoare cu elice cuplată la o turbină. Dar ele nu pot atinge vitezele mari mult dorite; de aceea s-a inventat o… categorie și mai înaltă: turboventilatoarele, similare cu turboreactoarele. Ei, în această categorie – atât de obișnuită în aviație – nu ajung, în analogia mea glumeață, decât puțini. Iar de la înălțimea lor macazele riscă să nu se mai vadă, ceea ce, spun cu toată dragostea, ar fi o pierdere.

Cum am observat că gluma mea cu macazele n-a fost cu totul uitată, că vreo câțiva și-au însușit termenul, m-am gândit că n-ar fi tocmai rău să-i dau curs.

Multilateral şi postmodern

 „Acum io am în lucru câteva esee, care o să spargă…”, zice onorabilul invitat la emisiunea de cultură, are un titlu cam confuz, nu se poate ţine minte. Reporteriţa, îmbrăcată în roz jambon, râde galeş şi agită cercelul din ureche, cercel care, la o adică, ar putea fi şi de aur.

Despre reporteriţă se ştie că e originară din Zlatna, a mărturisit chiar ea când lucra la redacţia Economia de ieri & azi, care economie nu trebuie confundată cu Economia de azi & mâine, pentru că mâine s-ar putea să apară şi respectivele „esee” şi să pândească pe la colţuri.

Dar să nu producem momente de reverie economică şi să revenim la invitat, care se legitimează drept critic literar, are şi o carte de vizită în acest sens. „Domnule profesor doctor critic literar…” se aude dinspre râsul galeş, şi el roz jambon. „Critic ajunge! se răsteşte furios legitimatul, că sunt multilateral, scriu despre toată cultura, chiar şi despre muzica metalistă şi tradiţionalistă!” „Aha, da’ ce-o să spargă, că azi e criză…” „Păi aia o să spargă eseele mele, don’şoară, o să spargă criza!” „Sunt economice?”, parează don’şoara amintindu-şi ce drăguţ era la redacţia economică. „Sunt şi economice, că cultura noastră trece prin economie de douăzeci de ani, de piaţă, vreau să zic…” „Da’, mă scuzaţi – priveşte fix reporteriţa din Zlatna – tot nu-nţeleg cum o sparge…” „Cum adică? O sparge, uite-aşa şi gata! Dacă io spun c-o sparge, o sparge!” „Pe criză adică, da’ zicea de la guvern că nu e a noastră!” „Ei, nu e, da’ a cui să fie? A lor? Asta era pe vremea comuniştilor, când io, la liceu, nu puteam să mă manifestez, că nu era voie cu perciuni.”

După ce se arată în cadru o măsuţă cu nişte foi îndoite, urmează o lectură, cu scărpinat de perciuni, dintr-unul dintre esee, cel terminat se pare, celelalte fiind încă în lucru, în faza de concepţie. Reporteriţa se uită peste umărul lat al invitatului şi printre oftaturi adânci şi exclamaţii, zice: „Oi, vai, domnule profesor multilateral, pardon, vroiam să zic critic multi… aşadar… dar aşa se intitulează! Nu credeam că… Dragi invitaţi, vedeţi?” Invitaţii nu văd, fiind temporar absenţi din platou. Se aude însă destul de bine titlul eseului, ceea ce este totuşi esenţial: „Eseu multilateral despre interdependenţa specială şi prospectivă dintre structurile macroeconomice postmoderniste ale planetei şi reverberaţia lor coercitivo-educaţionalo-artistică în literatura viitorului, ca argument întru negarea decisivă a tradiţionalismului învechit”. Silabisind, surâsul roz jambon al fetei cu cercel probabil de aur începe să se transforme într-o grimasă. Dar e doar o iluzie, trece repede, râsul galeş reapare în toată splendoarea lui de la munte: „Într-adevăr, domnule multilateral, sunteţi multilateral, acum înţeleg de ce sparge.” „Da, don’şoară, păi io v-am zis dă ieri, la telefon, că am ceva care sparge, e cu economic, e cu dă toate, cum e azi, postmodern adică, audienţa la care visează toţi acuma, sparge! Adică să mă chemaţi şi poimâine că mai am două esee aproape gata, adică le termin, sunt despre infraliteratura inconştientului subcolectiv, acolo o să vedeţi că am şi o analiză subtextualo-ironică la raportul filosofic al comisiei!…”

Aici, din păcate pentru fani, şi ei desigur multilaterali, se pune din regie genericul, urmat de reclama la adezivii universali.

Din vol. Tratat despre macaze

© ars longa

P. S. Pentru că prietenele mele, macazele, nu s-au inventat după 1990, Tratatul (nu se putea altfel) are și o Addenda: Amintiri din comunism.

Read Full Post »

Se împlinesc astăzi, 8 august 2010, 140 de ani de la Republica de la Ploieşti. Cum, în ciuda cercetărilor, multe aspecte ale acestei mişcări antimonarhice, lovitură de stat nereuşită, rămân încă enigmatice, imaginea ei este cea anecdotic-burlescă, înfăţişată de Caragiale în schiţa Boborul!, publicată în „Epoca literară”, supliment al ziarului „Epoca”, din 21 noiembrie 1896. Această rememorare târzie, după mai bine de un sfert de veac, în care pana satirică este totuşi muiată într-o aparenţă de nevinovată duioşie (un truc, desigur, efectul fiind cinic), duce, progresiv, totul în derizoriu. Aşa încât, oricât s-ar încerca discutarea serioasă a faptelor, mai mult prin deducţie decât pe baza documentelor, rezultatul este sortit eşecului. Stigmatul caragialian este de neînlăturat, mai ales că faptele nu s-au derulat altfel decât le prezintă scriitorul. Ceea ce nu ştim cu exactitate este cât de „locală” a fost, la origine, această tentativă de înlăturare a lui Carol I. Deznodământul ei, adică procesul şi achitarea vinovaţilor şi ascensiunea ulterioară a conducătorului revoltei, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, devenit adjutant al regelui, continuă să producă mirare. Adăugând la aceasta că unii dintre participanţii la „revoluţia” ploieşteană aveau să ajungă parlamentari şi miniştri, e cu atât mai greu de explicat.

Dar încurcate sunt iţele politicii! Cert este, literar vorbind, că evenimentele trăite de tânărul Caragiale, care se declară în schiţa Boborul! de „şaptezesprezece ani” (avea însă 18 împliniţi), l-au urmărit înscriindu-se printre ţintele satirice preferate (v. Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D’ale carnavalului). De la ei de acasă, „din urbea revoluţionară”, republicanii de ocazie devin, prin ridicolul ataşat de Caragiale, tipuri universale!

Se presupune astăzi că revolta antidinastică din oraşul prahovean urma să fie doar un episod dintr-o preconizată mişcare de înlăturare a domnitorului Carol I, desfăşurată simultan în ziua de 8 august 1870 în mai multe oraşe. Faptul că ea a avut loc, cu entuziasmul popular şi precipitarea „cinematografică” a evenimentelor, s-a datorat, se pare, unei defecţiuni de comunicare. Contramandată în ajun de capii de la Bucureşti, fie din motive legate de suspiciunea faţă de succesul ei, fie datorită descoperirii conspiraţiei, mişcarea antidinastică s-a realizat, culmea!, doar la Ploieşti. Pesemne, cei mai apropiaţi de Bucureşti n-au putut fi anunţaţi la timp. Poate o defecţiune a telegrafului, poate altceva…

Cert este că scenariul naşterii şi sfârşitului unui „stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere”, deşi a durat „numai vreo cinsprezece ore” – tratat în presa vremii drept aventura politică a unor cheflii – s-a desfăşurat, în linii generale, ca în schiţa lui Caragiale. Nu ne putem îndoi, mai ales că participantul Caragiale, angajat copist la Tribunalul Prahova din iunie 1870, a fost şi grefierul judecătorilor care au anchetat cazul. Că tânărul grefier cunoştea dedesubturile „afacerii” dar prefera să nu le dezvăluie şi să treacă totul în registrul satirei acide şi să se amuze, iar nu ne putem îndoi.

Ploieşti, Statuia Libertăţii, 1908

În noaptea din ajun, conspiratorii s-au aflat la Hotelul „Moldova”, aşteptând semnalul începerii „revoluţiei”. În varianta lui Caragiale:

„De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, între cari şi Stan Popescu, aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel «Moldova», la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puţin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se aşează la o masă în colţul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluţă de vin. Încep să bea. Când unul şi-a isprăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gâtul celei dintâia, şi aşa mai departe, până când şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câştigat partida – ceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporţie dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor până la ţintă. Se înţelege, când jucătorii sunt toţi de talie, se-ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă. În seara aceea, Stan câştigase cu mare avans partida-ntâia.

Pe la unu trecute, după miezul nopţii, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toţi jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntaţi. Tocsinul sunase. Cauza sfântă a poporului îi chemă pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii… Toţi pornesc tăcuţi şi hotărâţi în grămadă. Ies pe gangul otelului şi apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părţile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporeşte.”

Cronologia evenimentului (cucerirea telegrafului, eliberarea republicanilor aflaţi în arest preventiv în închisoarea de pe strada Rudului, supunerea batalionului, organizarea gărzii civice) este redată sec până la momentul crucial al oricărei revoluţiuni, acela care, în vizunea lui Caragiale, transformă totul în ridicol şi derizoriu: discursul solemn al Prezidentului Republicii, urcat pe un „scaun de tocat cârnaţi” şi cheful monstruos care îi urmează:

„La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marşului eroic de la ’48.

La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate şi – te pupă! O!”

Dincolo de satira caragialiană, se subînţelege că, în cronologia reală a evenimentelor, telegrama pe care Candiano-Popescu pretindea că ar fi primit-o de la ministrul I. C. Brătianu era, desigur, un fals, care întăreşte ideea că mişcarea ce ar fi urmat să izbucnească fusese contramandată: „În centrul oraşului s-au adunat circa 300 de ploieşteni în faţa cărora s-a decretat Republica! Aici, Candiano-Popescu a jucat marea sa carte, dând citire unei telegrame pe care pretindea ca ar fi primit-o de la Bucureşti: «Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului, primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţiune. Ministrul I. C. Brătianu». Aderenţa locuitorilor era mare, dar implicarea forţelor militare rămânea limitată şi şovăielnică. Cele mai vigilente au rămas trupele de grăniceri de la Predeal, al căror comandant, căpitanul Georgescu, nu numai că nu a răspuns imediat apelului noului prefect, ci, luând legătura cu Bucureştiul şi obţinând infirmarea zvonului răsturnării Domnitorului, a ameninţat că se îndreaptă spre Ploieşti, în vederea reprimării răzmeriţei. În acelaşi timp cu acţiunea guvernului, din partea «conspiratorilor» a avut loc o deplasare fulger la faţa locului a lui Eugeniu Carada, «omul secret» al liberalilor, care a avut o «explicaţie» definitivă cu Al. Candiano-Popescu. Trupele guvernamentale au pătruns în «capitala Republicii» şi au instaurat repede ordinea, atât de tulburată.

Odata afacerea astfel încheiată, au urmat capturarea şi pedepsirea «revoluţionarilor». Al. Candiano-Popescu a fost prins la Buzău, unde fugise spre a se ascunde, adus la Ploieşti, unde îşi face intrarea, în aplauzele devenite acum batjocoritoare ale mulţimii şi depus într-un beci al cazărmii oştirii. Alţi 41 de capi ai dezordinilor au fost întemniţaţi şi au început imediat cercetările. Grefier al judecătorilor de instrucţie a fost amploiatul I. L. Caragiale, proaspăt angajat al tribunalului Prahova, unde tatăl său, Luca, funcţiona ca magistrat.” (Mircea Duţu, Republica de la Ploieşti, o lovitură de stat à la roumaine, confidentialpress).

Hanul Călugărului. Fotografie din albumul I. L. Caragiale şi Prahova de Ieronim Tătaru, Editura Premier, Ploieşti, 2000

În versiunea fostului copist de la Tribunalul Prahova asupra prinderii revoluţionarilor, amănuntele, devenite groteşti, sunt valorificate în acelaşi registru de umor cinic. Cum Prezidentul, „curajosul” Candiano-Popescu răspunde, pentru a se dezvinovăţi, că „se plimba” şi cum e indiferent, când te plimbi, în ce sens te deplasezi, reacţiunea îl pune „să se plimbe-napoi.” Cât despre răspunsul noului poliţai al Republicii, Stan Popescu, surprins în ridicola situaţie de a sforăi cu capul pe masă, el fixează pentru eternitate, în limba română, nuanţa peiorativă a formei bobor (pentru popor). Adăugaţi la aceasta semnul de exclamare prezent şi în titlu şi veţi avea la îndemână, printr-o singură imagine, instrumentele satirice ale lui Caragiale:

„Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucureşti–Ploeşti, atunci încă-n construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de şease sute de copii ai poporulul. Puşcăria şi patru hanuri, prefăcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Reacţiunea cu sabia la brâu!

Reacţiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreţii din goană: «Stăi!» el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: «Ce făceai aici?» el a răspuns scurt: «Mă plimbam». Şi fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacţiunii.

Dar poliţaiul?… Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria poliţiei. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineaţă la Lipănescu… entuziasmul… Se simţea zdrobit, şi era atât de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoţiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbice. Omul îşi încrucişă mânile pe biuroul său, îşi aşeză bine capul şi, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii – şi l-au şi găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi.

– Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul.

– Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul.

Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!

Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Ascultă Boborul!

Read Full Post »