Comediile lui Caragiale în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949, la Teatrul Național din București. • 17 septembrie 1948: premiera cu O scrisoare pierdută. • 18 septembrie 1949: premiera O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu. • 25 aprilie 1951: D’ale carnavalului, premieră. • 4 februarie 1952: premiera cu O noapte furtunoasă și Conu Leonida față cu reacțiunea. • Premierele radiofonice: 28 decembrie 1951, D’ale carnavalului; 20 ianuarie 1952, O noapte furtunoasă;  25 ianuarie 1952: Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate: Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Tren de plăcere; 30 ianuarie 1952: O scrisoare pierdută.

Se împlinesc astăzi 60 de ani de la difuzarea în premieră a Scrisorii pierdute de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, înregistrare din prima serie a montărilor caragialiene care poartă semnătura marelui regizor la Teatrul Național Radiofonic.

Pentru a vă oferi date edificatoare despre această primă transmisie cu înregistrarea pe bandă magnetică a comediei O scrisoare pierdută, se cuvine reamintit contextul în care a fost realizată seria radiofonică în discuție, cu ocazia centenarului nașterii lui I. L. Caragiale, 1952 (atunci se considera ca dată a nașterii ziua de 30 ianuarie 1852; astăzi, după descoperirea certificatului de botez la Arhivele Statului, în anii 1970, mulți cercetători admit ambele date, 30 ianuarie sau 1 februarie 1852, ca posibile; v. și Dicţionarul General al Literaturii Române, sub egida Academiei Române, vol. II, C/D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004).

Read Full Post »

August Strindberg: alchimia visului

„Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.”

August Strindberg, Jurnal ocult

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşituil de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]”

Dan Grigorescu, Fragment din comentariul cuprins în emisiunea August Strindberg: alchimia visului

În acest an vom comemora centenarul morții lui Strindberg.

Comentarii despre opera lui Strindberg, amănunte biografice, fragmente din piese ale dramaturgului suedez în emisiunea August Strindberg: alchimia visului, din seria Clasicii dramaturgiei universale. Vezi Pușa Roth.wordpress, pagina Emisiuni radio (cu link pe titlu și foto pentru a asculta emisiunea).

 

Iluzii, refugii, eșecuri – cronică literară de Costin Tuchilă la romanul Salonul roșu  (Röda rummet) de August Strindberg.

Read Full Post »

Federico Fellini: conjuncție de lumi

În 20 ianuarie 1920 s-a născut, la Rimini, regizorul Federico Fellini (m. 31 octombrie 1993, Roma), autor a 24 de filme, creaţii care îl au de obicei şi ca scenarist sau coscenarist. Fellini este tipul de creator complet, care concepe totul, de la ideea generală şi poveste la ultimul amănunt al unui cadru. Un artist cu o imaginaţie debordantă, într-un gust poate uşor baroc prin supralicitarea elementelor spectaculare şi fanteziste, a artificiului, în care se întrevăd însă urme destul de limpezi ale neorealismului. Cele mai multe dintre filmele sale sunt predominant autobiografice, nu în sensul rememorării unor întâmplări, ci al atmosferei sufleteşti şi al cadrului psihologic evocat. Personajele, mediul în care ele evoluează, raporturile sociale, ciudăţeniile de tot felul devin tot atâtea răsfrângeri ale personalităţii proprii. Fellini este un imaginativ extraordinar, care ştie să dezvăluie laturi ascunse ale sufletului omenesc, imagini întipărite în memoria afectivă, eventual uitate, dar care răzbat cu o forţă de sugestie adesea surprinzătoare. Lumea lui este de fapt o conjuncţie de lumi: planul imediat al realităţii, cu trama lui epică şi cu soluţiile adesea derizorii pe care le oferă, se conjugă cu răsfrângerile bizare ale subconştientului, menite să mute centrul de greutate. Ceea ce pare a avea o desfăşurare logică, „realistă”, pornind de la o întâmplare mai mult sau mai puţin banală (ca în La dolce vita, de exemplu) devine de îndată pretext pentru etalarea fanteziei excentrice, e scufundat de sensul poetic, nu o dată atins de grotesc şi caricatural. Dar totul are un farmec special, indiferent de tehnica folosită – şi cu atât mai mult acest farmec poetic este evidenţiat în peliculele alb-negru, celebrele La strada (1954), La dolce vita (1960), 8 ½ (1963).

Read Full Post »

Replici

Draga mea Veronicuță,

Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.

Emin

***

Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc și apoi să te mai mângâi, și să-ți cer iertare frumușel și apoi într-o lungă și dulce sărutare să se uite toate relele. Când? Miţule, când ai putea să vii la Iași să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicând nu te gândești la așa ceva, vălmășagul Bucureștilor îți răpește dorul de mine, viața ta e plină și nu simte trebuinţa prezenţei mele, totuși te pup și te răspup și te îmbrăţisez doucement et gentilement.

Toute à toi,

Veronica

Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, am ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol.

Amănunte despre spectacol și fișierul audio: http://pusaroth.wordpress.com/2009/05/02/mihai-eminescu-%E2%80%93-veronica-micle-replici/

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Read Full Post »

Costin Tuchilă WordPress.com – Raport anual 2011

Click pentru a vedea Raportul anual: annual-report

Read Full Post »