Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 78 de ani, o vârstă pe care nu știu dacă îndrăznea să și-o imagineze, dar o vârstă care, spre deosebire de veacurile de demult, nu mai este acum o excepție.
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploiești în 31 martie 1933. Tatăl său (Nicolae Hristea Stănescu, n. 19 aprilie 1908) provenea dintr-o familie de țărani prahoveni, de pe
lângă Filipeștii de Pădure, veniți la Ploiești la începutul secolului al XIX-lea. Bunicul său, stabilit în mahalaua Sfânta Vineri, aproape de Bariera Bucovului, se specializase în producerea și comercializarea unor țesături grele. Avea un atelier de aba. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin (n. 16 februarie 1910, Voronej) era descendenta unei famillii nobile rusești; tatăl, fizicianul și generalul Nikita Cereaciukin, fusese în perioada 1900–1917 profesor de matematică și fizică la Corpul de Cadeți din Voronej. Participant în timpul războiului civil de partea albilor, distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Sfântul Gheorghe”, generalul Cereaciuchin se refugiază cu familia în Turcia, în 1917, ajunge apoi, în 1920, la Constanța, pentru a se stabili prin 1926 la Ploiești.
În perioada 1944–1952, Nichita Stănescu a urmat cursurile Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (devenit în 1948 „I. L. Caragiale”), școală prahoveană renumită, care păstra exigențele înalte ale învățământului mediu românesc din perioada interbelică, în ciuda vremurilor tulburi. În 1952 intră la Facultatea de Filologie a Universității din București, opțiune cu totul surprinzătoare pentru familie, care îl știa plecat pentru examenul de admitere la Politehnică. În perioada 1955–1957 termină primul său volum de versuri care va apărea mult mai târziu, la nouă ani după moartea poetului (în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la ora 2,10, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti), în 1992.
Pentru viziunea de ansamblu asupra operei lui Nichita Stănescu, recuperarea versurilor scrise în timpul studenţiei, a acelui registru cu coperţi dungate, intitulat Cântece la drumul mare, dobândeşte deosebită importanţă. Sub titlul Argotice, sub care poetul intenţiona să le publice, Doina Ciurea restituia după două decenii poeziile din perioada studenției, plus câteva ulterioare (până în 1960, anul debutului editorial cu Sensul iubirii), legate ca factură lirică de primele.
Argotice (Bucureşti, Editura Românul, 1992) adaugă o imagine nouă la ceea ce critica şi cititorul considerau că ştiu despre poezia lui Nichita Stănescu. El nu e deloc un începător în aceste versuri de tinereţe (dar cât de tânăr e un poet la 22 de ani?), în sensul că ar aproxima o poetică mai târziu etalată şi consolidată.
Se întâmplă – ca să vorbim în limba nichitastănesciană – mai multe întâmplări ciudate în acest caiet din 1955, în plină epocă proletcultistă. Nichita Stănescu este original în cadrul unei poetici care, de fapt, nu-i aparţine. Aceste „cîntece la drumul mare”, mici balade păstoase, scot la iveală pitorescul substanţei lăutăreşti, un material argotic în genul Cânticelor ţigăneşti (1941) ale lui Miron Radu Paraschivescu, nereeditate şi probabil necunoscute în acei ani. Dar e ceva în plus în seva colorată, plină de fantezie lingvistică a acestor poezii: o anumită violenţă a imaginilor (mă refer la capacitatea lor de a şoca), apoi cultivarea paradoxului şi curajul expresiei „tari” („poezie, târâtură de cuvinte”, scrie Nichita Hristea Stănescu într-un loc), epitetul neaşteptat şi predispoziţia ludică pe care le vom întâlni din belşug în opera de maturitate, e adevărat în alte veşminte lirice.
Aceasta ar fi o primă ipostază, în care copilăria într-un Ploieşti pitoresc, cu mahala balcanică şi limbă ascuţită, unică în felul ei, va fi lăsat destule urme. Sunt câteva texte admirabile nu numai pentru savoarea argotică: În cârciuma lui Malastropu, Strada Berzelor, În Tei, De la vrăjitoare, Cântec de lehamite, Cântec vechi de lună nouă, Sile cel vechi, Lui Tudor Arghezi, Mutu. Iată un Cântec de lume: „Toată frunza-mi zice lotru / c-am furat un ram din codru… / Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce / dorurile-n el, năuce, / dară nopţile-nstelate / i le ţine lui pe toate. // Tot aş sta şi tot mi-i modru. // Înserarea-mi zice lotru, / seară confundată-n moină, / c-am furat din ea o doină / ce-am cântat-o în neştire… // Numai mândra-mi zice mire… / … dar la capul dragei mele, / plop îşi urcă frunza-n stele / vântul de-l îngână-n ramuri, / plopul alb cu noaptea-n ramuri.”
A doua ipostază este sinonimă cu acea emoţie greu de descris (şi chiar de descifrat) în 
limbaj critic, specifică elementului ludic din poezia lui Nichita Stănescu. E un joc paradoxal, un joc cu lucrurile grave, cu semnificaţia metafizică a acestora, comunicarea rarisimă din clipa de transparenţă totală. Aici doar presimţit, prevestit în câteva poezii, unele mimând ingenuitatea, altele încărcate de o tandreţe amară, ca acest Cântec de toamnă în care apare versul, deloc surprinzător prin prisma liricii nichitastănesciene: „Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”.
Edict anunță viziunea cristalizată odată cu volumul din 1964, O viziune a sentimentelor: „Pot să fiu uitat, pentru că / nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. / Pot fi părăsit, pentru că / nu-mi iubesc picioarele, pot merge / şi cu aerul. / Pot fi lăsat singur, pentru că / sângele meu se varsă în mare / oricum. E loc. Toate coastele s-au ridicat / ca nişte bariere. / E lumină destulă. Privirile mele / nu văd decât o singură mască. / Dar ea nu există încă, aşa că e loc, e loc, este.”
Necunoscut, marele poet de mai târziu exista încă din 1955.
Costin Tuchilă
© costin tuchilă
Nichita Stănescu, film TV. Realizator: Alexandru Stark, partea I
Nichita Stănescu, film TV, partea a II-a
Nichita Stănescu, film TV, partea a III-a
Nichita Stănescu, film TV, partea a IV-a
Nichita Stănescu, Lecţia despre cerc
Nichita Stănescu, Lecţia despre cub
Emoţie de toamnă. Muzica: Nicu Alifantis pe versuri de Nichita Stănescu
Punctul pe cuvant 