Ce se ascunde în preferința lui Modigliani, devenită obsesie, pentru chipurile alungite, figuri ovale, deformate desigur în raport cu modelul? De unde această geometrie stranie în portretele sale, proporție de altfel sprijinită de tratarea cromatică? Amedeo Modigliani pare a urmări, ca și El Greco, surprinderea, în orice formă, a liniei verticale, în majoritatea portretelor sale și chiar în nuduri el căutând această stilistică a înălțării, a analizei liniilor 
care refuză să se așeze în perspectivă. Apropierea de El Greco este, desigur, dincolo de orice filiație stilistică, pentru că italianul născut la Livorno nu are predecesori, cum nu are nici urmași direcți, influența lui fiind destul de vagă asupra lui Picasso sau a altora. El preia de la cubiști decupajul sintetic, geometric, căutarea planurilor mari, renunțând la detalii și tratând forma cu severitate, aproape de abstractizare. Nu pare deloc tulburat de jocul luminii și al umbrei, se exprimă aproape decorativ, împrumută de la fauviști gustul pentru culoarea aprinsă, în acorduri uneori „aspre” iar fascinația constă în reluarea ostentativă a chipului care i se pare ideal. Dacă e să-l găsim, idealul lui de frumusețe, în portret, e suficient de straniu pentru gustul comun. E o expresie mai degrabă neliniștită, un fel de sacrificiu al particularităților geometrice, al individualității, pentru recompunerea în figura ovală, prelungă. Se pictează pe el însuși modificând ușor proporțiile figurii pentru a obține chipul oval (singurul Autoportret, 1919).
Iubita din ultimii ani de viață, Jeanne Hébuterne, are și ea un chip deformat, pe verticală, în tablouri ca și în sculptură. Privind cu atenție fotografia tinerei și nefericitei pictorițe, care s-a sinucis la o zi după moartea lui Modigliani, și, în paralel, cele două portrete cu pălărie, din 1917 și 1918, apoi sculptura pictată care o înfățișează, e ușor de observat distorsiunea chipului, cât și cum modifică artistul liniile reale ale figurii pentru a obține forma dorită, forma care, de fapt, îl obsedează.
Biografia lui Modigliani este aproape la fel de pasionantă ca a lui Van Gogh sau Toulouse-Lautrec. Pasionantă prin intensitatea cu care se pare că a trăit pictorul mort înainte de a împlini 36 de ani, mai puțin prin excese sau stări de deprimare. Modi, cum îi spuneau prietenii, era un personaj pitoresc, nu neapărat boem, precum mulți dintre contemporanii săi. Purta un sacou reiat, fular roșu și pălărie cu boruri largi, era un obișnuit al barurilor 
din Montmartre, unde se stabilise în 1906. Se născuse la Livorno, în 12 iulie 1884, într-o familie de origine sefardă. Tatăl său era un negustor din Roma, aflat în pragul falimentului. Copilul are o sănătate șubredă, adolescența fiindu-i marcată de sărăcie și boli: o afecțiune pulmonară gravă la 11 ani, tifos la 14 ani, când începe să frecventeze atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno. Preferința pentru portret începe să se manifeste chiar la această vârstă. Modigliani va picta aproape în exclusivitate portrete și nuduri – se cunosc doar patru peisaje care îi poartă semnătura, dar stilul său se va cristaliza relativ târziu, în perioada de început, la 22–23 de ani, fiind tributar lui Toulouse-Lautrec, fauviștilor și expresioniștilor. În 1902, Amedeo Modigliani se înscrie la Școala de nuduri (Scuola libera di Nudo) din Florența, condusă de bătrânul maestru Giovanni Fattori, aproape octogenar, plein-airist inspirat de Școala de la Barbizon. Modigliani stă un singur an la școala florentină, mutându-se la Institutul de Arte Frumoase din Veneția.
Din 1906 urmează cursurile Academiei Colarossi din Paris și intră în cercurile avangardiste. Îi cunoaște pe Picasso, Juan Gris, Diego Rivera, André Salmon, Apollinaire, Max Jacob, dar nu e încă un pictor care să atragă atenţia. În martie 1908 expune şase tablouri la Salonul Artiştilor Independenţi. În toamna lui 1909 se mută din Montmartre în 
vechiul cartier parizian Cité Falguière. Modigliani se împrietenise cu Brâncuși, care îi găsise și atelierul din acest cartier și de la care ia lecții de sculptură. Pictează puțin, în 1911 expunând șapte sculpturi și guașe la expoziția din atelierul pictorului portughez Amadeo de Souza Cardoso. Așa se face că la al zecelea Salon de Toamnă, în 1912, participă ca sculptor cu oarecare notorietate. Practică sculptura și sculptura pictată dar, treptat, pare să fie cuprins de tot mai multe îndoieli. Nu va abandona sculptura, dar se va întoarce la pictură, după ce dobândise o abilitate deosebită în desenarea chipurilor umane. Se întoarce în casa părintească din Livorno, trăiește la limita subzistenței, revine la Paris, unde pictează portrete la comandă, într-o singură ședință. În 1914, negustorul de artă Paul Guillaume îi achiziționează mai multe tablouri. Legătura de dragoste cu poeta Beatrice Hastings durerază doi ani. Poetul polonez Leopold Zborowski devine prietenul și negustorul său de tablouri, îl ajută substanțial și îi pune la dispoziție o cameră din locuința sa. În 1917, polonezul organizează prima expoziție individuală Modigliani la Galeria pariziană Berthe Weill. Din 1917 Modigliani începuse să picteze de preferință nuduri, unele dintre ele expuse printre cele 32 de pânze la Galeria Berthe Weill. Câteva nuduri sunt confiscate de poliție chiar în ziua vernisajului, fiind considerate imorale. Atmosfera creată este complet nefavorabilă pictorului care nu vinde nici un tablou. În nudurile lui Modigliani linia clasică deprinsă din arta italiană se combină cu dorința de stilizare în stilul propriu cunoscut din portrete. Frumusețea carnației cedează în fața tentației de a găsi ritmul liniilor și formelor care compun trupul, de a le da aceeași aspirație spre verticalitate și de a trata culoarea în suprafețe mari, fără apel la multe nuanțe. În bună parte, în aceasta constă originalitatea artistului. Tonurile de ocru care ajung până la portocaliu, în care este pictat trupul, contrastează puternic cu fundalul de obicei în culori puternice, albastru, cărămiziu, negru (Nud culcat, 1917), roșu închis, alb, griuri compacte ca în Nud șezând (1917) ș.a.m.d. O întreagă paletă de stări și trăiri se desprinde din aceste chipuri și atitudini: melancolie, tristețe, plictis, resemnare, somnolență dar și curiozitate, interogație, sentimentul dăruirii, mândrie, reverie poetică sau pur și simplu starea de repaos ori de împăcare cu sine. Modul personal de a trata corpul uman, sinteza volumelor, mișcarea sesizată cu atâta îndemânare și cromatica dominată de ocruri aprinse sunt elementele care conferă o individualitate specială nudurilor lui Modigliani în lunga istorie a temei.
În 1917, la un carnaval, artistul italian o cunoscuse pe tânăra pictoriță Jeanne Hébuterne (n. 6 aprilie 1898), studentă la Académie Colarossi. La Nisa, pictorița naște o fetiță. La sfîșitul lui mai 1919, cei doi se întorc la Paris, în atelierul din Rue de la Grande Chaumière. Din acest an datează o serie lungă de portrete făcute de Modigliani prietenilor săi. Boala pictorului se agravează, este internat la Spitalul Charité. Moare în ziua de 24 ianuarie 1920, diagnosticul fiind inflamația tuberculoasă a meningelor. Într-un moment de neatenție al apropiaților săi, Jeanne se aruncă pe fereastra apartamentului părinților ei, de la etajul 5. Modigliani este înmormântat în 27 ianuarie în Cimitirul Père Lachaise, condus de prietenii săi, cu un fast de care artistul nu se bucurase niciodată într-o viață atât de scurtă.
Costin Tuchilă
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 