Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fauvism’

Ce se ascunde în preferința lui Modigliani, devenită obsesie, pentru chipurile alungite, figuri ovale, deformate desigur în raport cu modelul? De unde această geometrie stranie în portretele sale, proporție de altfel sprijinită de tratarea cromatică? Amedeo Modigliani pare a urmări, ca și El Greco, surprinderea, în orice formă, a liniei verticale, în majoritatea portretelor sale și chiar în nuduri el căutând această stilistică a înălțării, a analizei liniilor care refuză să se așeze în perspectivă. Apropierea de El Greco este, desigur, dincolo de orice filiație stilistică, pentru că italianul născut la Livorno nu are predecesori, cum nu are nici urmași direcți, influența lui fiind destul de vagă asupra lui Picasso sau a altora. El preia de la cubiști decupajul sintetic, geometric, căutarea planurilor mari, renunțând la detalii și tratând forma cu severitate, aproape de abstractizare. Nu pare deloc tulburat de jocul luminii și al umbrei, se exprimă aproape decorativ, împrumută de la fauviști gustul pentru culoarea aprinsă, în acorduri uneori „aspre” iar fascinația constă în reluarea ostentativă a chipului care i se pare ideal. Dacă e să-l găsim, idealul lui de frumusețe, în portret, e suficient de straniu pentru gustul comun. E o expresie mai degrabă neliniștită, un fel de sacrificiu al particularităților geometrice, al individualității, pentru recompunerea în figura ovală, prelungă. Se pictează pe el însuși modificând ușor proporțiile figurii pentru a obține chipul oval (singurul Autoportret, 1919).

Iubita din ultimii ani de viață, Jeanne Hébuterne, are și ea un chip deformat, pe verticală, în tablouri ca și în sculptură. Privind cu atenție fotografia tinerei și nefericitei pictorițe, care s-a sinucis la o zi după moartea lui Modigliani, și, în paralel, cele două portrete cu pălărie, din 1917 și 1918, apoi sculptura pictată care o înfățișează, e ușor de observat distorsiunea chipului, cât și cum modifică artistul liniile reale ale figurii pentru a obține forma dorită, forma care, de fapt, îl obsedează.

Biografia lui Modigliani este aproape la fel de pasionantă ca a lui Van Gogh sau Toulouse-Lautrec. Pasionantă prin intensitatea cu care se pare că a trăit pictorul mort înainte de a împlini 36 de ani, mai puțin prin excese sau stări de deprimare. Modi, cum îi spuneau prietenii, era un personaj pitoresc, nu neapărat boem, precum mulți dintre contemporanii săi. Purta un sacou reiat, fular roșu și pălărie cu boruri largi, era un obișnuit al barurilor din Montmartre, unde se stabilise în 1906. Se născuse la Livorno, în 12 iulie 1884, într-o familie de origine sefardă. Tatăl său era un negustor din Roma, aflat în pragul falimentului. Copilul are o sănătate șubredă, adolescența fiindu-i marcată de sărăcie și boli: o afecțiune pulmonară gravă la 11 ani, tifos la 14 ani, când începe să frecventeze atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno. Preferința pentru portret începe să se manifeste chiar la această vârstă. Modigliani va picta aproape în exclusivitate portrete și nuduri – se cunosc doar patru peisaje care îi poartă semnătura, dar stilul său se va cristaliza relativ târziu, în perioada de început, la 22–23 de ani, fiind tributar lui Toulouse-Lautrec, fauviștilor și expresioniștilor. În 1902, Amedeo Modigliani se înscrie la Școala de nuduri (Scuola libera di Nudo) din Florența, condusă de bătrânul maestru Giovanni Fattori, aproape octogenar, plein-airist inspirat de Școala de la Barbizon. Modigliani stă un singur an la școala florentină, mutându-se la Institutul de Arte Frumoase din Veneția.

Din 1906 urmează cursurile Academiei Colarossi din Paris și intră în cercurile avangardiste. Îi cunoaște pe Picasso, Juan Gris, Diego Rivera, André Salmon, Apollinaire, Max Jacob, dar nu e încă un pictor care să atragă atenţia. În martie 1908 expune şase tablouri la Salonul Artiştilor Independenţi. În toamna lui 1909 se mută din Montmartre în vechiul cartier parizian Cité Falguière. Modigliani se împrietenise cu Brâncuși, care îi găsise și atelierul din acest cartier și de la care ia lecții de sculptură. Pictează puțin, în 1911 expunând șapte sculpturi și guașe la expoziția din atelierul pictorului portughez Amadeo de Souza Cardoso. Așa se face că la al zecelea Salon de Toamnă, în 1912, participă ca sculptor cu oarecare notorietate. Practică sculptura și sculptura pictată dar, treptat, pare să fie cuprins de tot mai multe îndoieli. Nu va abandona sculptura, dar se va întoarce la pictură, după ce dobândise o abilitate deosebită în desenarea chipurilor umane. Se întoarce în casa părintească din Livorno, trăiește la limita subzistenței, revine la Paris, unde pictează portrete la comandă, într-o singură ședință. În 1914, negustorul de artă Paul Guillaume îi achiziționează mai multe tablouri. Legătura de dragoste cu poeta Beatrice Hastings durerază doi ani. Poetul polonez Leopold Zborowski devine prietenul și negustorul său de tablouri, îl ajută substanțial și îi pune la dispoziție o cameră din locuința sa. În 1917, polonezul organizează prima expoziție individuală Modigliani la Galeria pariziană Berthe Weill. Din 1917 Modigliani începuse să picteze de preferință nuduri, unele dintre ele expuse printre cele 32 de pânze la Galeria Berthe Weill. Câteva nuduri sunt confiscate de poliție chiar în ziua vernisajului, fiind considerate imorale. Atmosfera creată este complet nefavorabilă pictorului care nu vinde nici un tablou. În nudurile lui Modigliani linia clasică deprinsă din arta italiană se combină cu dorința de stilizare în stilul propriu cunoscut din portrete. Frumusețea carnației cedează în fața tentației de a găsi ritmul liniilor și formelor care compun trupul, de a le da aceeași aspirație spre verticalitate și de a trata culoarea în suprafețe mari, fără apel la multe nuanțe. În bună parte, în aceasta constă originalitatea artistului. Tonurile de ocru care ajung până la portocaliu, în care este pictat trupul, contrastează puternic cu fundalul de obicei în culori puternice, albastru, cărămiziu, negru (Nud culcat, 1917), roșu închis, alb, griuri compacte ca în Nud șezând (1917) ș.a.m.d. O întreagă paletă de stări și trăiri se desprinde din aceste chipuri și atitudini: melancolie, tristețe, plictis, resemnare, somnolență dar și curiozitate, interogație, sentimentul dăruirii, mândrie, reverie poetică sau pur și simplu starea de repaos ori de împăcare cu sine. Modul personal de a trata corpul uman, sinteza volumelor, mișcarea sesizată cu atâta îndemânare și cromatica dominată de ocruri aprinse sunt elementele care conferă o individualitate specială nudurilor lui Modigliani în lunga istorie a temei.

În 1917, la un carnaval, artistul italian o cunoscuse pe tânăra pictoriță Jeanne Hébuterne (n. 6 aprilie 1898), studentă la Académie Colarossi. La Nisa, pictorița naște o fetiță. La sfîșitul lui mai 1919, cei doi se întorc la Paris, în atelierul din Rue de la Grande Chaumière. Din acest an datează o serie lungă de portrete făcute de Modigliani prietenilor săi. Boala pictorului se agravează, este internat la Spitalul Charité. Moare în ziua de 24 ianuarie 1920, diagnosticul fiind inflamația tuberculoasă a meningelor. Într-un moment de neatenție al apropiaților săi, Jeanne se aruncă pe fereastra apartamentului părinților ei, de la etajul 5. Modigliani este înmormântat în 27 ianuarie în Cimitirul Père Lachaise, condus de prietenii săi, cu un fast de care artistul nu se bucurase niciodată într-o viață atât de scurtă.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »

19 ianuarie 1839 este data naşterii pictorului francez Paul Cézanne, la Aix-en-Provence. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, era un om cu stare. În 1848 înfiinţa prima bancă din Aix-en-Provence. Viitorul pictor este înscris în 1852 la gimnaziul din Bourbon, unde dovedeşte multă aplicaţie pentru studiul limbilor clasice. Se împrieteneşte cu Émile Zola. Anii adolescenţei sunt marcaţi de entuziasmul pentru opera lui Victor Hugo şi poeziile lui Alfred de Musset. Tinerii sunt atraşi de muzică, viitorul pictor cântă la corn în orchestra oraşului, iar Zola, la clarinet. La 18 ani, Paul Cézanne se înscrie la Şcoala de desen din Aix-en-Provence. Muzeul oraşului devine pentru el cea mai bună şcoală, permiţându-i să cunoască, între altele, pictura lui Ingres, câteva dintre tablourile artistului fiind donate acestui muzeu de Granet, alături de alte multe lucrări. Colecţia lui Granet era într-adevăr impunătoare şi ea va fi avut un rol important în formarea tânărului Cézanne, nevoit să se înscrie la Facultatea de Drept din oraş, în anul următor, la dorinţa tatălui. În decembrie 1861 ajunge la Paris. Abandonează posibila carieră juridică, trăind din cei 125 de franci trimişi lunar de tatăl său.

La Académie Suisse îi întâlneşte pe Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir, Claude Monet, Alfred Sisley. Încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase dar este refuzat din cauza temperamentului său, apreciat ca excesiv. Tablourile prezentate la Salonul oficial îi sunt sistematic respinse. Continuă să lucreze la Académie Suisse, mai întâi după model, pentru a ieşi apoi în aer liber, la sugestia lui Pissarro, alături de care îl vom găsi, în 1872, la Auvers-sur-Oise (localitate la nord-vest de Paris), în casa doctorului Gachet. În 1874 expune trei tablouri (O Olympia modernă, replică la tabloul lui Manet, Casa spânzuratului, Studiu, peisaj din Auvers) la prima expoziţie a impresioniştilor, în atelierul fotografului Nadar. Criticii le consideră ridicole, ceea ce nu ne poate mira astăzi, ştiută fiind ostilitatea întâmpinată de impresionişti. Surprinzător, lipseşte la a doua expoziţie, pentru a reveni în 1877, la a treia ieşire în public a impresioniştilor, cu 16 tablouri, primite, de data aceasta, cu bunăvoinţă.

Drumul artistic al lui Cézanne începe însă să se despartă de grupul impresioniştilor. În 1882 se află la Estaque, lângă Marsilia, localitate care îl fascinase cu mulţi ani în urmă, în 1864. La Gardanne, sat din apropierea oraşului Aix-en-Provence, unde ajunge în 1885, începe să picteze seria lungă de peisaje cu o singură temă: Muntele Sainte-Victoire. Au rămas aproape 80 de tablouri cu acest subiect, parte dintre ele în tehnica acuarelei. 1886 este anul despărţirii de prietenul Émile Zola: în personajul principal din romanul Oeuvre al lui Zola, un pictor ratat aflat în pragul sinuciderii, Cézanne se recunoaşte. În acelaşi an moare tatăl său. Moştenirea unei averi considerabile îl salvează dintr-o situaţie financiară precară.

În 1895, prima expoziţie personală, organizată de negustorul de tablouri Ambroise Vollard, îl impune pe Cézanne în ochii confraţilor, mai puţin însă în cei ai publicului. După ce expune, în 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, este în sfârşit un pictor cunoscut şi stimat. Continuă să lucreze la Aix-en-Provence, unde în 1901 îşi construise un atelier la marginea oraşului (Atelier des Lauves). Părăseşte rareori provincia, lucrând cu un devotament şi o putere extraordinare. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor. Este acum un pictor cu faimă internaţională. Doreşte „să moară pictând”. În 15 octombrie lucrează în aer liber. Ploaia de toamnă avea să-i fie fatală. Moare după câteva zile, la 23 octombrie 1906, din cauza unei pneumonii.

Impresionist mai mult prin modul de a concepe pictura, decât prin tehnica propriu-zisă, Cézanne este, poate, din grupul impresioniştilor, artistul cu cea mai directă influenţă asupra picturii secolului al XX-lea. Această putere de înrâurire se datorează în primul rând esenţializării limbajului plastic şi studiului geometriei formelor, care face din el primul pictor cubist. Studiile sale după natură sunt în primul rând dezvăluiri ale planurilor mari, care înseamnă pentru el volume geometrice, aflarea acelor raporturi care ordonează spaţiul, cu un efort de elaborare care, însă, nu este făcut neapărat vizibil privitorului. Iar această dinamică secretă a formelor şi volumelor mari, valorificate cromatic în tuşă generoasă, adesea în gust fauvist, îl urmăreşte indiferent de subiectul tabloului, natură moartă, scenă de gen sau peisaj. În toate, Paul Cézanne a excelat. Jucătorii de cărţi, naturile moarte cu fructe, ca să nu mai vorbim de Muntele Sainte-Victoire, sunt teme care îl obsedează, veritabile leitmotive ale picturii sale.

Pentru Matisse, „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso şi-l revendică drept înaintaş, pictând în 1907 Domnişoarele din Avigon, omagiu adus lui Cézanne, autorul tabloului Les grandes baigneuses (1906).

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Tablouri de Cézanne

Read Full Post »