Un mare poet: Carles Miralles

Nu există culturi mari şi culturi mici, iar astăzi o asemenea împărţire este de-a dreptul absurdă, în primul rând pentru că posibilitatea de comunicare este cu totul alta faţă de trecut şi întemeiată pe alte coordonate. Apoi, pentru că perceperea raportului dintre tradiţie şi modernitate, dintre elementele specifice determinate de limbă şi mentalitatea culturală, topos-urile proprii, pe de o parte, şi ideile aflate în circulaţie universală, pe de alta, este diferită. Nu ştiu dacă acest raport s-a schimbat fundamental, dar el se defineşte evident în alt mod.

Am avut acest sentiment parcurgând substanţiala antologie a poetului catalan Carles Miralles, Dulci şi aspre (poeme, 1963–2001), tradusă de Christian Tămaş şi publicată în 2008 la Editura Ars Longa din Iaşi. Gestul traducătorului şi al editurii este salutar, punînd în circulaţie, în limba română, opera unuia dintre marii poeţi catalani contemporani şi, fără îndoială, o voce lirică importantă în poezia europeană de astăzi. Practic, după un prim volum publicat în 2007, La ciutat dels plátans / Oraşul cu platani (ediţie bilingvă, Ars Longa), avem acum întreaga operă poetică a lui Carles Miralles (n. la 25 mai 1944, la Barcelona). Poetul este dublat de specialistul în filologie clasică şi traducător din greaca veche, fiind profesor emerit al Universităţii Centrale din Barcelona, unde a condus vreme îndelungată Departamentul de Filologie Greacă. Această deschidere, mai exact această specializare conferă autorului o perspectivă largă şi posibilitatea de a reuni imaginar un fond străvechi, care funcţionează ca un fel de substrat cultural european, un arhetip comun regăsit în ipostaze dintre cele mai variate. Nu vreau să spun că, dincolo de posibilele „localizări” literare întrevăzute în unele poeme, numai acest fond cultural, care răzbate în diferite chipuri, ar asigura universalitatea, pentru că aş fi repede contrazis. El funcţionează însă ca o punere în perspectivă a unor idei, sentimente, trăiri. Iată un poem din ciclul Manual de cosmologie, care preia în titlu versul devenit maximă al lui Plaut, din Asinaria, „Homo homini lupus”: „Lupii nu au nici neveste, nici / copii. Au numai / femele şi pui. Nu au nici / inimă. Numai ochi / care lucesc în pădure şi / un instinct care îi îndeamnă / să verse sânge, orice-ar zice / sfântul Francisc, ca / să trăiască – lupi, păreau / să fie lupi, în bezna / nopţii, înaintând / în tăcere / către satul adormit / cu ochii lucind / de poftă. / Clopotele / au tăcut de teamă, iar pe tăcere / au ucis-o lupii, fără / milă, pe uliţe / şi în pieţe.” Sugestia cunoscutului aforism devine un cadru care dirijează semnificaţia poemului, fără a deveni însă şi explicativ. Christian Tămaş observa existenţa acestei plăci turnante dintre clasic şi modern, care, adăugată celor câtorva teme aproape „tradiţionale” ale poeziei iberice, de la intensitatea trăirii sentimentale la spiritul religios, ar circumscrie timbrul propriu al poetului: „Constante placi turnante între clasic şi (post)modern, poemele sau proza poetică a autorului catalan reînvie personajele Antichităţii, uneori resemantizate şi întotdeauna transformate în simboluri. Astfel, Didona (al cărei nume este scris fără majusculă, pentru a semnala universalizarea mitului), ciclopii, poetul latin Albius Tibullus, numit, în mod familiar, Albi Tibul, cele trei graţii, Icar, Elpenor, Andromaca, Afrodita, regele Midas îşi dau mâna cu Kafka sau cu Orson Wells, evocând străfundurile amintirii şi aducând în actualitate problemele stringente ale condiţiei şi ale căutării umane.”

Read Full Post »