Se întâmpla în vara anului 1772. Prinţul Nikolaus von Esterházy se plictisea teribil la Viena şi îşi luase obiceiul de a-şi prelungi mult şederile la reşedinţa de la Palatul Esterházy. Desigur, capricii la care capelmaistrul Joseph Haydn nu avea de ce să se gândească, pentru că îndeobşte nu e bine să afli ce nu trebuie. Sau poate că stăpânul începuse să îndrăgească din ce în ce mai mult liniştea palatului… Totul era minunat, concertele orchestrei îşi urmau cursul firesc, maestrul compunea săptămânal o lucrare nouă, câte o aluzie strecurată cu umor de el în urechea princiară avea efectul dorit: ceva bani în plus pentru instrumentişti, poate şi un mic favor.
Haydn, portret de Ludwig Huttenbrunn (probabil 1770)
Numai că bieţii muzicieni nu mai avuseseră de mult zile libere. Dar cum să-i spui prinţului că oamenii vor să dea şi ei o fugă acasă? Nemulţumirea creştea vertiginos, pe măsura poftei de muzică a prinţului. Fire generoasă şi înţelegătoare, Haydn căuta modalitatea de a-l face pe prinţ să înţeleagă că provizia de răbdare s-a epuizat. Un protest ar fi fost cea mai proastă soluţie. Cum aflase că alteţa sa ar dori o simfonie nouă, ca să poată visa în voie, ideea salvatoare veni îndată. O simfonie în care… Zis şi făcut. Tonalitatea aleasă, fa diez minor, potrivită pentru a exprima, în gustul veacului, tristeţea şi nemulţumirea, i se păru ideală pentru ce avea de „comunicat”.
Palatul Esterházy
Exceptând tonalitatea minoră, rar folosită de Haydn în cele 104 simfonii, aceasta, a patruzeci şi cincea, nu ar fi avut nimic excepţional în cadrul de ansamblu al creaţiei compozitorului. O primă parte cu o temă relativ dramatică, uşor de reţinut, intonată de viori, un Adagio melancolic, în ton aproape romantic şi în care un critic a văzut expresia muzicală a „dorului de casă”, un Menuet obişnuit. Surpriza apare în partea a IV-a. După un început în tempo rapid, muzica se linişteşte. Pe rând, instrumentele tac iar instrumentiştii îşi părăsesc pupitrele stingând lumânările. Pleacă mai întâi primul oboist şi al doilea cornist, apoi fagotistul, urmat de al doilea oboist şi primul cornist. Se retrag contrabasistul, violonceliştii, violiştii, violoniştii. Rămân, pentru a dialoga în câteva măsuri agonice, primul violonist şi primul violist. Vioara întâi încheie stins Simfonia nr. 45 în fa diez minor, care avea să fie numită „Despărţirea”. Sau, dacă vreţi, Simfonia lumânărilor…
Prinţul Nikolaus von Esterházy (18 decembrie 1714 – 28 septembrie 1790)
Dacă e să-l credem pe unul dintre biografii lui Haydn, prinţul von Esterházy ar fi oftat uşor, murmurând: „Dacă toţi pleacă, ar fi bine să plecăm şi noi.”
Costin Tuchilă, Amos News, 10 mai 2008
© costin tuchilă
Tema I din partea I a Simfoniei nr. 45 în fa diez minor, „Despărţirea” de Joseph Haydn
*
Joseph Haydn, Simfonia nr. 45 în fa diez minor, „Despărţirea”. Interpretează: Capella Istropolitana, dirijor: Barry Wordsworth
Partea I , Allegro assai
Partea a II-a, Adagio
Partea a III-a, Menuetto. Allegretto
Partea a IV-a, Finale. Presto. Adagio
Partitura Simfoniei nr. 45 în fa diez minor de Joseph Haydn
Punctul pe cuvant 