Atmosfera vechilor balade dunărene, peste care se suprapune percepţia dureroasei înstrăinări de natură, formează fondul tematic al poeziei lui N. Grigore Mărăşanu. Al cincilea volum al său, apărut la Editura Eminescu (1983), are chiar un titlu grăitor în acest sens – Distanţa dintre mine şi un iepure: distanţa, metaforic vorbind, dintre civilizaţie şi natură, dintre artificiu şi naturaleţe, dintre contrafacere şi simplitate. Cele trei cicluri ale cărţii, Farmecul vieţii în comun, Dreptul la aer, Invocaţie în noaptea de Sânziene sau Vocea speranţei, sugerează şi „conflictul” înscenat de această poezie, ce include în structura ei dacă nu o epică propriu-zisă, cel puţin un fior narativ. Hieratismul existenţei „în comun”, al vieţii naturale se răsfrânge finalmente într-un plan social mai larg, de acut interes: această lume, deltă solară, unde viaţa şi rosturile ei mustesc, este ameninţată de „rugina civilizaţiei” – poluarea. Este unul dintre pericole, ameninţarea vizând armonia naturii, faţă de care poetul are un adevărat cult. Una dintre figurile cele mai frecvente, mai ales în ultima parte a cărţii, este melancolia apelor, a fluviului dezlănţuit, dar care „ruşinat şi slugarnic va reveni la matcă”. Acest „etern motiv de întoarceri” conţine şi nostalgia spaţiului primordial, revenirea la spiritul şi obiectele unei existenţe arhaice, plină de substanţă. Viaţa pescarilor dunăreni este paradisul pierdut: imaginea pescarului bărbos, a cherhanalei şi a taifasului, a focului stins în vatră, a peştelui în lumina subţire, a malului sterp („trei salcâmi răniţi / de rafala unei mitraliere / şi o tufă de scaieţi înfloriţi, / pe care fetele îi tund în seara de Drăgaică / şi-i înfig în streşini…”), a podului de gheaţă crăpând „în lungi brazde”, a pământului „asemenea jderului cu puşca în faţă” – toate converg însă şi spre o semnificaţie generală, pe care volumul cu titlu metaforic-ludic al lui N. Grigore Mărăşanu o valorifică. Nostalgia forţelor originare ale fluviului reliefează glasul învăluit de umbre al strămoşilor. Ideea de continuitate, gestul scormonitor al celui adânc împlântat în spaţiul himeric şi baladesc, spaţiu sfârşind în înalta Câmpie solară, se menţine permanent ca o tensiune a acestei poezii.
Volumele lui N. Grigore Mărăşanu aduc în creaţia contemporană poezia Dunării, cu acel ţinut spectaculos recreat în imaginaţie (Insula Mare a Brăilei) şi, desigur, cu efuziunile unui suflet evanescent, ale cărui risipiri în natură sunt tot atâtea identificări. Mai dramatic, Distanţa… nu este decât aparent un volum independent de celelalte. Percepţia este acum mai „dură”, aceasta şi datorită răsfrângerii sociale mai accentuate. Atmosfera baladescă asigură, ca şi în poezii mai vechi, doza de miraculos, efectele fiind remarcabile. Un frumos poem este, în acest sens, Vânătoare de cormorani, alegorie a orgoliului naturii „îmblânzite” de fiinţa umană, dar, în acelaşi timp, şi al libertăţii ei absolute, de neînfrînt: „Iar noi, dedaţi unui râvnit măcel, / prindeam cu undiţi păsări mari din cer? // … / Zăceau gâscanii rupţi de cap pe punte / Cât pregăteam uneltele mărunte, / în care-nfipţi îi rumeneam pe vatră. / Simţeam în mine foamea cum mă latră // Şi dam să satur o adâncă gură / cu hălci aromitoare de friptură ! / Şi mă gândeam că pasărea flămândă nu în siaj, ci-n mine stă la pândă…”.
Volum unitar, Distanţa dintre mine şi un iepure este dovada maturităţii literare a autorului.
Costin Tuchilă, „Scînteia”, nr. 12903, vineri 17 februarie 1984, p. 4
© costin tuchilă
Carol Popp de Szathmáry, Târgul Drăgaica
Punctul pe cuvant 