Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cristalin’ Category

costin-tuchila-cezar-baltag1

O bună – şi valoroasă – parte a poeziei actuale ar putea fi definită tipologic prin reformularea, reconsiderarea în spirit modern a unor structuri mitice străvechi. Întoarcerea la marile mituri, folclorismul de substanţă, arhaitatea generică răstălmăcită sau numai „simulată”, figura mitologică folosită ca pretext pentru meditaţia filosofică – toate acestea formează un cadru larg, cu viziuni şi situaţii interferente. Un cadru larg, spuneam, fiindcă spaţiul balcanic, folosit adesea ca sursă şi motiv, spaţiu al virtualităţilor mitologice, al unor insondabile şi fabuloase performanţe imaginare, devine un spaţiu universal. Regândirea originilor ţine de o profunzime aproape impenetrabilă. Dar tocmai această adâncime este consacratoare, în înţelesul unor, puţin perisabile, structuri.
Dacă, de exemplu, lirica lui Ion Gheorghe se apropie de tipologia dionisiacă, Cezar Baltag este un apolinic. Faptul devine vizibil mai ales prin câteva poeziiapollo-belvedere-statuie-c-t1 din Vis planetar (1964), a doua carte a poetului, după un debut conformist (Comuna de aur, 1960) şi este categoric afirmat odată cu Răsfrângeri (1966). „Toate sunt sub semnul tău Apollo. / Clipa plouă-n noi torenţial. / Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă / o femeie a iubit un deal. […] E aici un loc din care-n toate / laturile lumii mă aud. / Nordul e un punct din care-ncepe / numai sud şi sud şi sud şi sud”, scrie poetul aproape declarativ într-o Răsfrângere. Viziunea siderală, în care intră meditaţia asupra rosturilor fiinţei şi asupra timpului, este aici rodul unei savante – în înţeles reflexiv  – unificări de idei folclorice şi conceptualizări livreşti. Orizontul mitologic invocat are o graţie şi un echilibru desăvârşit, accentele de patetism ţinând mai mult de compoziţia oraculară a ansamblului. Lângă experienţa ludică, invocată nu foarte rar, se aşează imaginea răsfrângerilor virtuale. Dorul, speculaţia onirică („visul ontic”), povestea „narcotică”, lumina, oglinda şi oglindirea, ursita şi treptele lumii, urcate spre cât mai fidela apropiere de sine, identificare a eului, ca să alegem puţine exemple, urmează un proces de ermetizare. Deşi versul este limpede, semnificaţia seamănă cu un cristal himeric: cu cât te apropii de el, cu atât alcătuirea îţi scapă. E ca o „răsfrângere de umbră”, un joc straniu al luminii într-o oglindă insondabilă, „fantastică”: „Un ochi fantastic mă răsfrânge-n oglinda cristalinului.” A te vedea – emblematică vedere – în oglinda cristalinului e însăşi înfăptuirea ermetică.

j-w-waterhouse-apollo-si-daphne-19081

John William Waterhouse, Apollo şi Daphne, 1908

Nu altfel se prezintă poezia din Dialog la mal (Editura Eminescu, 1985). Sub un titlu heraclitean, Cezar Baltag publică un volum unitar. El era anunţat, într-o măsură, de antologia de Poeme tipărită în 1981 la aceeaşi editură. În ultima ei secţiune, De la capăt, apare un grupaj amplu de texte reproduse, acum cu mici dar nu lipsite de interes modificări. Dacă am vorbit de ermetism în poezia lui Cezar Baltag, trebuie imediat adăugată o circumstanţă, fără care lirismul său nu şi-ar regăsi originalitatea. Poezia aceasta este aidoma unei raze luminând spaţiul lăuntric. Strălucire „lichidă”, ea scapă mereu de posibilitatea definirii formale, a definirii mediocre, vrem să spunem. „Şoim orb în zbor orb / pe o boltă oarbă / Dar câtă vedere, neînţeleasă, câtă vedere…”, iată transpus metaforic tocmai atributul esenţial al acestei raze care parcurge conştiinţa tot aşa cum simţul parcurge lucrurile lumii. Această solaritate ermetică este însuşi zâmbetul lui Apollo: „acea limitare plină de măsură, acea lipsă a pornirilor sălbatice, acea linişte înţeleaptă a zeului plăsmuitor. Potrivit cu originea sa, privirea lui trebuie să fie «solară»; chiar în clipele de mânie şi nemulţumire, harul frumuseţii se oglindeşte în ea.” (Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei). Zâmbetul acesta vorbeşte de unitatea fiinţei, de încrederea, mai bine zis, în unitatea indivizibilă. Fraza pe care Nietzsche o citează din Schopenhauer (Lumea ca voinţă şi reprezentare) se potriveşte întru totul acestei atitudini poetice: „După cum pe marea dezlănţuită şi nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlând, marinarul îşi pune toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă liniştit omul singuratec, rezemându-se încrezător pe «principium individuationis».” Mişcarea universală este aceea care semnalizează voinţa de unificare, sentimentul împlinirii: „Toate erau Eu / şi nisipul şi umbrele / şi peştii şi soarele / şi meduzele / şi plopii şi păsările / şi ochii oamenilor // un singur lucru / uitasem // valurile // care nu / se odihniseră / nici-o clipă / tocmai ca să-mi reamintească”. (Ca să-mi reamintească).

Multe dintre poeziile lui Cezar Baltag sunt ipostaze ale privirii, ale privirii-zâmbet, contemplând deopotrivă spectacolul secret al clorofilei („Clorofila însăşi / e un stigmat // care poate fi ochi„) şi cel cosmic din Lykeios urcând, iluzia aprinderii „reci”: „Luna pe stânci / vorbele în întuneric / cineva aprinde un cuvânt / şi e atâta iarnă în templul zeului / a dazzling white appearance / doar aparenţă / e iarnă în iarnă şi totul / e iluzoriu văzut dinspre lună”. Imaginea lui Apollo poate fi darul simbolic al plasticităţii. Zeul solar este un zeu al formelor, al aparenţelor, uimind, uluind, orbind („dazzling”). Al aparenţelor din care se poate recompune fie şi simbolic unitatea lăuntrică. Cuvântul se aprinde, forma extaziază conţinutul, îl dă la iveală, într-un cadru de o intensitate extraordinară. Într-adevăr, ce altceva ar fi mai puternic, în sensul dorit, decât această minunată privelişte a luminii selenare răsfrânte pe stânci, iarna aparenţelor, lumină îngheţată, cinematografică dar cu efect deloc neliniştitor, pentru că suferinţa trece în plan secund în faţa mitului frumuseţii şi armoniei universale: „Poseidon, mâine plecăm pe mare, / îndură-te de noi. / templul tace. Se aud doar valurile / departe, foarte departe, suffering for beauty / lângă noi, în noi, deasupra noastră / atâta umbră, atâta suferinţă / atâta frumuseţe cu aripile legate / şi totuşi e lumină pe stânci / sunt un vultur, spune cântecul / un vultur care a uitat să zboare / sunt un vultur fără aripi / şi totuşi zbor.”

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 51 (1233), sâmbătă 21 decembrie 1985, p. 3

© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »