viena | Punctul pe cuvant

Archive for the ‘viena’ Category

Franz Schubert, un artist alcătuit din paradoxuri

Posted in patetism, plenitudine, romantism, schubert, viena, tagged ciupercuţa, cvartet de coarde, cvintet cu două violoncele op. 163, franz schubert, moartea şi fata, păstrăvul, timiditate on ianuarie 31, 2011| Leave a Comment »

Nu cred că exagerez afirmând că, îndeobşte, creatorii cu viaţă scurtă fascinează o dată în plus. O secretă nevoie de compensaţie sufletească ni-i face mult mai „simpatici”. Mai ales când opera e foarte bogată cantitativ, acest gen de simpatie îşi găseşte uşor explicaţia, psihologic vorbind. E cazul lui Schubert, a cărui operă imensă are încă, după două veacuri, multe secrete. Destinul a vrut ca multe partituri, dintre cele mai importante, să rămână în manuscris. Autorul lor nu a avut bucuria, într-o viaţă de 31 de ani (s-a născut pe 31 ianuarie 1797, a murit pe 19 noiembrie 1828, la Viena), să le asculte: de-ajuns să cităm două capodopere, Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” (1826), opus postum şi marea Simfonie în Do major, descoperită de Schumann. Acest compozitor uriaş, care şi-a văzut o singură lucrare tipărită şi a ascultat un singur concert alcătuit integral din lucrări ale sale, exact la un an de la moartea lui Beethoven, la 26 martie 1828, lua lecţii de contrapunct în ultimul an al vieţii. Modestia lui proverbială, timiditatea şi totala lipsă de spirit practic dădeau mâna uitării…

Într-o măsură, viaţa lui Schubert repetă existenţa tulburătoare a lui Mozart, dar fără succesul şi fără infernul invidiei abătut asupra autorului lui Don Giovanni. Din punct de vedere muzical, Franz Schubert a trăit însă cu aceeaşi intensitate. Compunea, ca şi Mozart, cu o uşurinţă extraordinară. Scria muzică oriunde şi oricum (se pare că n-a reuşit, toată viaţa, să aibă un pian propriu), pe mesele braseriilor, în cârciumi de tot felul, pe petice de hârtie, pe dosul notelor de plată, la petrecerile prietenilor care l-au înconjurat cu dragoste pentru a compensa, probabil, incurabila lui timiditate. Un om lipsit de certitudinea financiară a zilei de mâine, trăind din expediente şi alcătuit din paradoxuri: timid şi înfrânt în viaţa amoroasă, suferind de complexul urâţeniei sale, accentuată de ochelarii cu multe dioptrii, găsea în prietenie şi în muzică un refugiu. Melodia schubertiană, răsfrântă nu numai în cele peste 600 de lieduri, evocă freamătul lăuntric. Structurile compoziţionale au, în partiturile din ultimii ani, o forţă nebănuită pentru o fire atât de „feminină”, depăşindu-şi cu mult epoca. Dacă primele două simfonii, cântate în primă audiţie foarte târziu, în 1881 şi 1877, recapitulează galanterii rococo, suavităţi desprinse din tablourile lui Watteau, îndepărtându-se de superficialitatea stilului în discuţie, pentru că elanul e romantic şi o armonie de clasicism târziu înnobilează pornirile temperamentale, ultimele anunţă deja postromantismul. Această forţă resimţită în Simfonia a VIII-a, „Neterminata”, în Simfonia a IX-a, în Cvartetul „Moartea şi fata” sau în Cvintetul cu două violoncele este comparabilă poate numai cu senzaţia de împlinire, de plenitudine care străbate în atâtea din lucrările schubertiene anterioare – şi care nu trebuie tradusă în nici un caz prin seninătate ori lipsă conflictuală, ce nu i-au fost niciodată proprii. Dimpotrivă, ea este imaginea complexităţii vieţii afective şi dovada complexităţii imaginaţiei lui Schubert, care îl face să nu semene cu nimeni în epocă.

Plenitudine: iată o trăsătură la rândul ei paradoxală pentru prea timidul Schubert, „Ciupercuţa” (Schwammerl), cum îl alintau prietenii. Dar această plenitudine nu are nici un strop de grandilocvenţă, căci Schubert a ştiut să exprime trăirile afective direct, simplu dar nu facil, dramatic dar nu excesiv, poetic însă fără suspinul atâtor romantici. Boemul Schubert, cel pe care Émile Vuillermoz îl alătura lui Verlaine: „Armoniile lui Schubert, care n-au pierdut nimic din puterea lor emoţională, au îmbogăţit pentru totdeauna vocabularul sentimental al muzicienilor care l-au urmat. Ele au fixat într-o manieră admirabilă anumite reacţii umane în faţa naturii sau a dragostei. Ele i-au învăţat mai ales pe muzicienii care l-au asimilat, chiar într-o epocă de delirantă exaltare colectivă, să traducă fără nici o grandilocvenţă mesajele cele mai patetice ale inimii. Tocmai în acest sens, peste ani, graniţele şi mesele de tavernă, un Schubert şi un Verlaine pot să-şi întindă afectuos mâna.”

Fascinaţia muzicii de cameră a lui Franz Schubert rămâne vie, chiar dacă nu întotdeauna, într-o stagiune sau alta, atenţia ce i se acordă e constantă. Cert este că majoritatea partiturilor scrise pentru varii formaţii camerale, de la cvartetele de coarde, de referinţă în istoria genului, la trio-uri, cvintete etc., sunt astăzi capete de afiş. Satisfacţia estetică produsă pare a fi în creştere pe măsură ce ne distanţăm, ca atitudine, de epoca acestui timid de geniu. Dincolo de stilul (stilurile) în care compozitorul vienez se înscrie, muzica lui dovedeşte o stranie actualitate. Explicaţia ţine mai mult de factorul psihologic pe care îl bănuim, pentru că această muzică are o mare putere de acaparare, de cucerire a conştiinţei, ca şi aceea a lui Berlioz, dar prin alte mijloace. Muzica lui tulbură adânc şi pentru multă vreme. Schubert e un refugiat din faţa unei existenţe sociale agresive, un exuberant învins, cu elanuri frânte care, neputând deriva în cinism, devin, în planul acţiunii imediate, complex, iar în cel al creaţiei – interiorizare tragică. De observat, cu excepţiile de rigoare, că răsfrângerea tragică ajunge la un moment dat curentă în muzica lui Schubert, inclusiv în cea camerală. Melodia, uluitoarea şi atât de recognoscibila melodie schubertiană, cucerind cu frenezie un univers întreg în lieduri, hrana zilnică a unui om care trăia parcă numai pentru a găsi echivalenţele muzicale ale vieţii sale interioare, se retrage pe neaşteptate. Dezvoltarea unei teme sau o variaţiune devin ochiul lăuntric deschis pentru a semnaliza abisul.

Celebritatea lui Schubert în raport cu marele public e un fapt comun astăzi, chiar dacă se întâmplă ca marile sale lucrări să nu apară foarte des în programe. Nu e deloc un compozitor uşor de cântat, sonatele sale pentru pian par la un moment dat inexplicabile şi presupun o acomodare meticuloasă a interpretului, care trebuie să desluşească un limbaj plin de capcane. Cele două Trio-uri pentru vioară, violoncel şi pian op. 99 şi op. 100, amândouă din 1826, solicită instrumentiştilor o tensiune atât de fină şi de unitară pe tot parcursul lucrărilor, încât e nevoie de un serios exerciţiu de naturaleţe pentru a nu face ca totul să pară sentimental şi dulceag. Cvartetele şi cvintetele, dimpotrivă, sunt epuizante prin ciocnirea de pasiuni şi chiar prin dimensiuni, solicitând o încordare şi o trăire interioară în absenţa cărora expresia dispare. Cvintetul în Do major cu două violoncele, op. 163 are proporţiile unei simfonii romantice, fiind o veritabilă piatră de încercare pentru orice formaţie. La aproape zece ani distanţă de celălalt cvintet, celebrul „Forellenquintett” („Păstrăvul”, pentru pian, vioară, violoncel şi contrabas, op. 114, în La major), considerat „manifest al unui stil nou”, ampla lucrare cu două violoncele este o capodoperă tragică. Asemănătoare ca dramatism şi desfăşurare muzicală cu Cvartetul în re minor „Moartea şi fata”, zguduitoare tălmăcire a uneia dintre marile teme romantice, această creaţie din vara lui 1828, anul morţii compozitorului, rămâne una dintre culmile întregului repertoriu cameral. „Operă de insulă pustie, în ale cărei accente Arthur Rubinstein dorea să moară” (Jean-Bernard Piat), Cvintetul op. 163 e străbătut de patetism, lăsând senzaţia unei confruntări aspre, în care forţe întunecate răzbat neînduplecat, pulverizând orice încercare de regăsire a armoniei. Adagio, partea a doua, este secţiunea cea mai pregnantă, având cea mai elocventă expresie tragică. Formula instrumentală aleasă, cu două violoncele, este semnificativă pentru intenţiile compozitorului. Ele nu „îngroaşă” armonia, dar apasă mereu pedala gravă a acestei muzici, în care tentaţia melodică a devenit prilej amar de sondare a subconştientului. Aştepţi cu teamă apropierea deznodământului fatal, curgerea ireversibilă şi revărsarea de forme terifiante, romantică în substanţă şi mai puţin în gesticulaţie, din cele trei sferturi de oră pe care se întinde muzica acestui cvintet extatic şi funebru.

Costin Tuchilă