Mortul din prăpastie

La 22 mai 1859 se năştea la Edinburgh scriitorul Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, primul detectiv care apare într-o serie lungă de romane, povestiri şi nuvele poliţiste, cu o biografie fictivă care fără îndoială că o pune în umbră pe cea a autorului său.

De origine irlandeză (părinţii săi erau irlandezi emigraţi în Scoţia), viitorul Sir Arthur Conan Doyle, contemporan cu irlandezii Oscar Wilde şi George Bernard Shaw, urmează o şcoală a iezuiţilor la Stonyhurst. Nu e clar dacă tânărul era credincios. Se pare că nu, în 1875, când absolvă şcoala medie, trecând mai degrabă drept agnostic. În 1876 devine student la Medicină la Universitatea din Edinburgh. După absolvire, se angajează ca doctor pe un vapor care pleca spre coasta Africii. Aventura nu durează prea mult, pentru că în 1882 Arthur Conan Doyle avea deja, împreună cu un fost coleg de clasă, George Budd, un cabinet particular la Plymouth, în sud-vestul Angliei. Colaborarea intră însă repede în dificultate şi Conan Doyle pleacă în iuie 1882 la Portsmouth. Aici îşi cumpără cu 10 lire dreptul de a-şi deschide un cabinet propriu, în Southsea (în Bush Villas in Elm Grove nr. 1). În 1885 îşi ia doctoratul cu o teză despre „Tabes dorsalis”, degenerescenţă a măduvei spinării care apare în neurosifilis. În acelaşi an se căsătoreşte cu Louise Hawkins. Bolnavă de tuberculoză, prima sa soţie avea să moară în 1906.

Cabinetul din Southsea nu era prea frecventat. În aşteptarea pacienţilor, Conan Doyle începe să scrie literatură. Debutase cu ani în urmă, în timpul studenţiei, în „Chambers’s Edinburgh Journal”, cu o povestire. În 1887 publică Un studiu în roşu (A Study in Scarlet) în „Beeton’s Christmas Annual”, actul de naştere al personajului Sherlock Holmes. Este felicitat de Rudyard Kipling, care l-ar fi întrebat: „Oare e vorba de bătrânul meu prieten, Dr. Joe”? Personajul lui Conan Doyle, care va face o carieră extraordinară atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi după moartea acestuia, devenind sinonimul detectivului ideal, îi fusese inspirat de un profesor de chirurgie din facultate, Joseph Bell, care îl impresionase prin deducţiile uimitoare referitoare la bolile pacienţilor. De la medicină la ştiinţa specială a detectivului, se vede, nu a fost un pas foarte greu de făcut pentru tânărul medic-scriitor care, în aceiaşi ani, se ocupa şi de fotbal, contribuind la înfiinţarea clubului Portsmouth F.C. Juca pe postul de portar.

Şi cum adesea personajele literare împrumută câte ceva şi din personalitatea creatorului lor, trebuie să notăm că în persoana ilustrului detectiv particular Sherlock Holmes se amestecă trăsături care erau, probabil, ale lui Conan Doyle: cunoştinţe din mai multe domenii, spirit de observaţie pătrunzător, logică infailibilă, pasiunea pentru sport şi muzică ş.a.m.d. Irlandezul Conan Doyle nu se dezminte: Sherlock Holmes are şi el gustul pentru excentric şi pentru aventură, specific irlandezilor, în ciuda apetitului pentru analiza minuţioasă proprie muncii de detectiv şi pentru asimilarea cunoştinţelor de tip enciclopedic. Este suficient de egotist, predispus adesea extravaganţelor care să-i satisfacă orgoliul. Mare fumător, deopotrivă de ţigări de tot felul şi de pipă, nu refuză nici tentaţia cocainei, din acelaşi gust pentru excentric.

Elegant, uşor dandy, e şi puţintel neglijent pentru a face astfel trimitere la un comportament boem care întotdeauna dă bine iar, în profesiunea lui, are darul de a-i înşela pe eventualii rivali.  Făcuse sport în adolescență, scrimă și box. Cântă la vioară, în rarele momente de răgaz și este, bineînțeles, meloman. După dezlegarea teribilului mister al câinelui din Baskerville, merge împreună cu dr. Watson să asculte Hughenoții de Meyerbeer.

Patru romane şi 56 de povestiri şi nuvele îl au ca personaj pe Sherlock Holmes. Între ele: Semnul celor patru (1890), culegerile Aventurile lui Sherlock Holmes (1892) şi Memoriile lui Sherlock Holmes (1894), Câinele din Baskerville (1902), Întoarcerea lui Sherlock Holmes (1904), Valea fricii (1917), Ultima reverență (1917), Arhiva lui Sherlock Holmes (1927).

Interesant este de amintit procedeul – de fapt procedeele narative folosite de Sir Arthur Conan Doyle în aceste istorii despre Sherlock Holmes. Cele mai multe sunt povestite de doctorul John H. Watson, prietenul şi biograful lui Holmes, cu excepţia a două dintre ele, narate de însuşi Sherlock Holmes şi a altor două, scrise în tonul obiectiv al relatării auctoriale la persoana a III-a. Folosind relatarea indirectă a presupusului biograf, Conan Doyle sugerează de fapt, în stilul prozei realiste a secolului al XIX-lea, un plus de obiectivare, contribuind astfel la lansarea mitului lui Sherlock Holmes. O întreagă „literatură” derivată s-a născut astfel făcându-se presupuneri de tot felul, de la data exactă a naşterii personajului fictiv, 1854, ca şi cum aceasta ar avea  relevanţă, la diverse detalii asupra vieţii sale. Evident, este o formă de a confunda, fără voie sau dimpotrivă, dintr-un senzaţionalism care adesea înconjoară faptul artistic, ficţiunea cu realitatea. Cert este că, dincolo de popularitatea sa cinematografică, după 1964 vânzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes ocupau un onorant loc doi, după Biblie, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor, conform unei estimări făcute ziarul „Times”.

După ce devine specialist în oftalmologie la Viena (1890), Conan Doyle se mută în anul următor la Londra, unde deschide un cabinet de oftalmologie. Este perioada în care se dedică şi mai asiduu scrisului. Şi pentru că orice personaj trebuie să aibă, cel puţin în retorica realistă, un sfârşit, scriitorul irlandez hotărăşte să-şi omoare eroul.  În povestirea Ultima problemă din Memoriile lui Sherlock Holmes, înfruntându-l pe duşmanul lui de moarte, profesorul Moriarty, Holmes sare împreună cu acesta într-o prăpastie. Evident, publicul reacţionează şi Conan Doyle este nevoit să reia seria aventurilor detectivului particular Sherlock Holmes, găsind o soluţie care pare ingenioasă și publicând încă cinci volume. În fapt, soluția urmează logica prozei poliţiste. În Casa pustie, prima povestire din Întoarcerea lui Sherlock Holmes, personajul cu aureolă mitică „reînvie”: în urma luptei dintre cei doi, în prăpastia Reichenbach din Alpii elvețieni căzuse doar duşmanul detectivului care se salvase in extremis, după alte peripeții…

Arthur Conan Doyle scrie în paralel romane istorice, povestiri diverse, se dedică la începutul veacului al XX-lea spiritismului (v. romanul Ţara ceţii, 1926, din seria care îl are ca personaj principal pe profesorul Challenger). Şi mai bizară este Sosirea zânelor (1921), în care autorul se arată convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottlingey. Teoriile despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor îi aduc acuza de ocultism. Se împrieteneşte cu magicianul american Harry Houdini şi e convins că acesta posedă puteri supranaturale, cum se poate observa în Graniţa necunoscutului (1930). În 1923 publică Poveşti ale terorii şi misterului, în 1926, Istoria spiritismului, în 1929, un ultim roman Abisul Maracot. Toate trec însă în umbră, sunt astăzi aproape uitate, în comparație cu seria Sherlock Holmes.

Arthur Conan Doyle moare în 7 iulie 1930, în casa sa din Crowborough, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Aventurille lui Sherlock Holmes – Scandal în Boemia, ecranizare după povestirea lui Arthur Conan Doyle

Câinele din Baskerville, ecranizare după romanul lui Conan Doyle, 1959

Read Full Post »