Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘excentric’

În 20 ianuarie 1920 s-a născut, la Rimini, regizorul Federico Fellini (m. 31 octombrie 1993, Roma), autor a 24 de filme, creaţii care îl au de obicei şi ca scenarist sau coscenarist. Fellini este tipul de creator complet, care concepe totul, de la ideea generală şi poveste la ultimul amănunt al unui cadru. Un artist cu o imaginaţie debordantă, într-un gust poate uşor baroc prin supralicitarea elementelor spectaculare şi fanteziste, a artificiului, în care se întrevăd însă urme destul de limpezi ale neorealismului. Cele mai multe dintre filmele sale sunt predominant autobiografice, nu în sensul rememorării unor întâmplări, ci al atmosferei sufleteşti şi al cadrului psihologic evocat. Personajele, mediul în care ele evoluează, raporturile sociale, ciudăţeniile de tot felul devin tot atâtea răsfrângeri ale personalităţii proprii. Fellini este un imaginativ extraordinar, care ştie să dezvăluie laturi ascunse ale sufletului omenesc, imagini întipărite în memoria afectivă, eventual uitate, dar care răzbat cu o forţă de sugestie adesea surprinzătoare. Lumea lui este de fapt o conjuncţie de lumi: planul imediat al realităţii, cu trama lui epică şi cu soluţiile adesea derizorii pe care le oferă, se conjugă cu răsfrângerile bizare ale subconştientului, menite să mute centrul de greutate. Ceea ce pare a avea o desfăşurare logică, „realistă”, pornind de la o întâmplare mai mult sau mai puţin banală (ca în La dolce vita, de exemplu) devine de îndată pretext pentru etalarea fanteziei excentrice, e scufundat de sensul poetic, nu o dată atins de grotesc şi caricatural. Dar totul are un farmec special, indiferent de tehnica folosită – şi cu atât mai mult acest farmec poetic este evidenţiat în peliculele alb-negru, celebrele La strada (1954), La dolce vita (1960), 8 ½ (1963). (mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

În ziua de 2 ianuarie 1882 cobora de pe vapor, în portul New York, un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o haină lungă, cu guler şi manşete de blană. Avea o faţă mai mult lungă decât ovală.

Părul bogat, aproape negru, despărţit de o cărare pe mijlocul capului, lăsa să se vadă o frunte înaltă. Trăsăturile fine ale figurii păreau aproape feminine. Păşea cu distincţie, avea alură de om de rasă veche, mândru, captând imediat atenţia. Întrebat de vameşi ce are de declarat, răspundea de îndată, stupefiant: „N-am nimic de declarat în afară de geniul meu.”

Era Oscar Wilde, de origine irlandeză, împlinise 27 de ani, era deja celebru în Anglia pentru talentul său de causeur, pentru nonconformismul afişat şi atitudinea critică, mai degrabă una de zeflemea la adresa societăţii în care trăia. Publicase în 1881 o carte de Poeme, foarte bine primită, care contribuise la afirmarea sa ca spirit independent, care exercita o fascinaţie aparte. Avea o cultură solidă, era un bun cunoscător al filosofiei şi artei antice. În 1876 făcuse o lungă călătorie în Grecia. Avea gust pentru vestimentaţia excentrică dar mai ales pentru exprimarea paradoxală, cu formulări care deveneau memorabile.

Capta de îndată atenţia prin încercarea de desfiinţare a prejudecăţilor, a oricărui convenţionalism. Era aşadar preferatul tuturor celor care vedeau în puritanismul de la sfârşitul epocii victoriene o formă de ipocrizie, şi ţinta adepţilor conservatorismului. Era convins că aproape totul în jurul său e fals, de la convenţia socială la reflectarea ei artistică, şi promova consecvent principiul „artă pentru artă”. Tânărul apostol al estetismului, dezgustat de atmosfera de sfârşit de secol, avea desigur aura iconoclastă a irlandezilor, mica „nebunie” îmbrăcată în haine de dandy. Cât despre paradox, îl definise deja „irevocabil” drept „numele pe care îl dau idioţii adevărului”…

Nici o altă carte de debut liric nu produsese în Anglia un entuziasm egal cu cel al Poemelor lui Oscar Wilde. Obiecţia criticului revistei „Atheneum”, care recunoştea că această „culegere de poeme a domnului Wilde poate fi considerată o evanghelie a unei noi credinţe”, era totuşi îndreptăţită: „Ea nu ne dă, însă, posibilitatea să aflăm ce învăţătură ne vesteşte acest nou apostol… Aproape întregul conţinut al cărţii e o imitaţie.” Cum însă succesul nu ţine cont de rezervele unui critic sau altul, Oscar Wilde avea, după publicarea Poemelor, o popularitate uriaşă, ziariştii urmărindu-l ca pe o vedetă din zilele noastre: apăreau ştiri despre restaurantele pe care le frecventa, despre croitorii la care îşi făcea costumele, vorbele sale de spirit erau pe buzele tuturor. Tânărul de 27 de ani trăia cu o bucurie de copil acest triumf şi nu uita să-l întreţină lansând poveşti misterioase despre propria-i persoană. Totul însă la limita, asumată, a trăirii artistice, a deplinei lipse de utilitate practică, pe care o va formula explicit în încheierea Prefeţei la romanul Portretul lui Dorian Gray (1890): „Orice artă este cu totul lipsită de utilitate practică.”

Poemele sale, de factură parnasiană, nelipsite de ecouri din poezia lui Verlaine şi Rimbaud, chiar înainte ca aceşti doi poeţi francezi să aibă suficienţi admiratori, trădau idealul clasic de echilibru şi seninătate desprins mai degrabă în urma călătoriei în Grecia, decât din lecturile poeziei şi criticii prerafaelite. „Artistul este creator de lucruri frumoase”, avea să insiste Oscar Wilde în aceeaşi prefaţă la Portretul lui Dorian Gray. Acum, la vârsta Poemelor, orice suferinţă, strigătul de durere îi rămâneau complet străine, chiar şi într-o poezie ca Requiescat, dedicată sorei sale Isola, moartă la zece ani, în 1866. Tragicul e pentru el „un atentat împotriva frumosului” şi de pe această poziţie Oscar Wilde va respinge deopotrivă realismul şi romantismul: „Sila secolului al nouăsprezecelea faţă de Realism este furia ce-l cuprinde pe Caliban în clipa când îşi vede chipul în oglindă”; „Sila secolului al nouăsprezecelea faţă de Romantism este furia ce-l cuprinde pe Caliban în clipa când nu-şi poate vedea chipul în oglindă.”

Atracţia exercitată de Oscar Wilde în rândul elitei intelectuale avea să fie imortalizată de pictorul William Powell Frith într-un tablou din 1883, Expoziţie personală la Academia Regală, 1881: este tânărul înalt din dreapta, îmbrăcat elegant, cu joben, privind spre un tablou de pe perete şi având în mână un carnet pentru note. Explică ceva sau, mai mult, ţine chiar o dizertaţie pornind de la un tablou şi stârnind atenţia domnilor şi doamnelor care îl înconjoară. În faţa lui, un copil îmbrăcat în verde îl priveşte cu atenţie. O domnişoară în roz, cu pălărie galbenă, pare încremenită în admiraţie. Posibil ca pictorul să fi avut şi o intenţie satirică prin acest tablou în care toţi îl recunoşteau pe tânărul irlandez.

Oscar Wilde se îmbarcase pe vasul „Arizona”, cu destinaţia New York, în 24 decembrie 1881. Suportase călătoria peste ocean pentru a face un turneu de conferinţe în Statele Unite şi în Canada, conferinţe prin care dorea, trufaş, să impună ideile estetice ale curentului pe care îl promova şi să le aşeze la baza noii civilizaţii, convins însă, în acelaşi spirit care cultiva paradoxurile, că „Bineînţeles, America a fost descoperită înainte de Columb, dar secretul a fost bine păzit.” America exercita fascinaţie şi i se părea a fi mai receptivă decât bătrâna Anglie. Fusese înconjurat imediat de admiratori, ziariştii se întreceau în a-i lua interviuri, la puţin timp îi apărea în America o nouă ediţie a Poemelor. Timp de un an, până în decembrie 1882, avea să ţină în diverse oraşe, New York, Chicago, San Francisco şi multe altele, peste două sute de conferinţe cu teme diverse, subsumate însă principiilor sale estetice. Subiectele erau când filosofice, când pur literare, când prezentări ale poeticii personale, când cu impact practic, ca, de pildă, „decorarea locuinţei”. Puţini ştiu că vorbele binecunoscute, devenite clişeu: „Nu trageţi în pianist! Face şi el ce poate” i se datorează. Se pare că nu Oscar Wilde este autorul lor; el este însă cel care le-a lansat, după ce le-a văzut scrise sau le-a auzit într-un bar de noapte plin de mineri. Aşa încât poate trece fără grijă drept autorul lor…

Întors în Anglia după triumful american, tânărul irlandez a fost asaltat de reporteri, curioşi să afle ce impresie i-a făcut America. A răspuns tot printr-un paradox, devenit şi el popular: „Americanii şi englezii au totul în comun, în afară bineînţeles de limbă.”

Oscar Wilde era pe deplin încredinţat că „să fii puţin sincer e primejdios, dar să fii foarte sincer e absolut fatal.” Şi că: „Un lucru nu e neapărat adevărat pur şi simplu pentru că un om moare pentru el.” Sau că: „Există două tragedii în viaţă: una, de a nu-ţi satisface dorinţa şi alta, de a ţi-o satisface.”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Portretul lui Dorian Gray, dramatizare de John Osborne (fragment film)



Read Full Post »

La 22 mai 1859 se năştea la Edinburgh scriitorul Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, primul detectiv care apare într-o serie lungă de romane, povestiri şi nuvele poliţiste, cu o biografie fictivă care fără îndoială că o pune în umbră pe cea a autorului său.

De origine irlandeză (părinţii săi erau irlandezi emigraţi în Scoţia), viitorul Sir Arthur Conan Doyle, contemporan cu irlandezii Oscar Wilde şi George Bernard Shaw, urmează o şcoală a iezuiţilor la Stonyhurst. Nu e clar dacă tânărul era credincios. Se pare că nu, în 1875, când absolvă şcoala medie, trecând mai degrabă drept agnostic. În 1876 devine student la Medicină la Universitatea din Edinburgh. După absolvire, se angajează ca doctor pe un vapor care pleca spre coasta Africii. Aventura nu durează prea mult, pentru că în 1882 Arthur Conan Doyle avea deja, împreună cu un fost coleg de clasă, George Budd, un cabinet particular la Plymouth, în sud-vestul Angliei. Colaborarea intră însă repede în dificultate şi Conan Doyle pleacă în iuie 1882 la Portsmouth. Aici îşi cumpără cu 10 lire dreptul de a-şi deschide un cabinet propriu, în Southsea (în Bush Villas in Elm Grove nr. 1). În 1885 îşi ia doctoratul cu o teză despre „Tabes dorsalis”, degenerescenţă a măduvei spinării care apare în neurosifilis. În acelaşi an se căsătoreşte cu Louise Hawkins. Bolnavă de tuberculoză, prima sa soţie avea să moară în 1906.

Cabinetul din Southsea nu era prea frecventat. În aşteptarea pacienţilor, Conan Doyle începe să scrie literatură. Debutase cu ani în urmă, în timpul studenţiei, în „Chambers’s Edinburgh Journal”, cu o povestire. În 1887 publică Un studiu în roşu (A Study in Scarlet) în „Beeton’s Christmas Annual”, actul de naştere al personajului Sherlock Holmes. Este felicitat de Rudyard Kipling, care l-ar fi întrebat: „Oare e vorba de bătrânul meu prieten, Dr. Joe”? Personajul lui Conan Doyle, care va face o carieră extraordinară atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi după moartea acestuia, devenind sinonimul detectivului ideal, îi fusese inspirat de un profesor de chirurgie din facultate, Joseph Bell, care îl impresionase prin deducţiile uimitoare referitoare la bolile pacienţilor. De la medicină la ştiinţa specială a detectivului, se vede, nu a fost un pas foarte greu de făcut pentru tânărul medic-scriitor care, în aceiaşi ani, se ocupa şi de fotbal, contribuind la înfiinţarea clubului Portsmouth F.C. Juca pe postul de portar.

Şi cum adesea personajele literare împrumută câte ceva şi din personalitatea creatorului lor, trebuie să notăm că în persoana ilustrului detectiv particular Sherlock Holmes se amestecă trăsături care erau, probabil, ale lui Conan Doyle: cunoştinţe din mai multe domenii, spirit de observaţie pătrunzător, logică infailibilă, pasiunea pentru sport şi muzică ş.a.m.d. Irlandezul Conan Doyle nu se dezminte: Sherlock Holmes are şi el gustul pentru excentric şi pentru aventură, specific irlandezilor, în ciuda apetitului pentru analiza minuţioasă proprie muncii de detectiv şi pentru asimilarea cunoştinţelor de tip enciclopedic. Este suficient de egotist, predispus adesea extravaganţelor care să-i satisfacă orgoliul. Mare fumător, deopotrivă de ţigări de tot felul şi de pipă, nu refuză nici tentaţia cocainei, din acelaşi gust pentru excentric.

Elegant, uşor dandy, e şi puţintel neglijent pentru a face astfel trimitere la un comportament boem care întotdeauna dă bine iar, în profesiunea lui, are darul de a-i înşela pe eventualii rivali.  Făcuse sport în adolescență, scrimă și box. Cântă la vioară, în rarele momente de răgaz și este, bineînțeles, meloman. După dezlegarea teribilului mister al câinelui din Baskerville, merge împreună cu dr. Watson să asculte Hughenoții de Meyerbeer.

Patru romane şi 56 de povestiri şi nuvele îl au ca personaj pe Sherlock Holmes. Între ele: Semnul celor patru (1890), culegerile Aventurile lui Sherlock Holmes (1892) şi Memoriile lui Sherlock Holmes (1894), Câinele din Baskerville (1902), Întoarcerea lui Sherlock Holmes (1904), Valea fricii (1917), Ultima reverență (1917), Arhiva lui Sherlock Holmes (1927).

Interesant este de amintit procedeul – de fapt procedeele narative folosite de Sir Arthur Conan Doyle în aceste istorii despre Sherlock Holmes. Cele mai multe sunt povestite de doctorul John H. Watson, prietenul şi biograful lui Holmes, cu excepţia a două dintre ele, narate de însuşi Sherlock Holmes şi a altor două, scrise în tonul obiectiv al relatării auctoriale la persoana a III-a. Folosind relatarea indirectă a presupusului biograf, Conan Doyle sugerează de fapt, în stilul prozei realiste a secolului al XIX-lea, un plus de obiectivare, contribuind astfel la lansarea mitului lui Sherlock Holmes. O întreagă „literatură” derivată s-a născut astfel făcându-se presupuneri de tot felul, de la data exactă a naşterii personajului fictiv, 1854, ca şi cum aceasta ar avea  relevanţă, la diverse detalii asupra vieţii sale. Evident, este o formă de a confunda, fără voie sau dimpotrivă, dintr-un senzaţionalism care adesea înconjoară faptul artistic, ficţiunea cu realitatea. Cert este că, dincolo de popularitatea sa cinematografică, după 1964 vânzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes ocupau un onorant loc doi, după Biblie, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor, conform unei estimări făcute ziarul „Times”.

După ce devine specialist în oftalmologie la Viena (1890), Conan Doyle se mută în anul următor la Londra, unde deschide un cabinet de oftalmologie. Este perioada în care se dedică şi mai asiduu scrisului. Şi pentru că orice personaj trebuie să aibă, cel puţin în retorica realistă, un sfârşit, scriitorul irlandez hotărăşte să-şi omoare eroul.  În povestirea Ultima problemă din Memoriile lui Sherlock Holmes, înfruntându-l pe duşmanul lui de moarte, profesorul Moriarty, Holmes sare împreună cu acesta într-o prăpastie. Evident, publicul reacţionează şi Conan Doyle este nevoit să reia seria aventurilor detectivului particular Sherlock Holmes, găsind o soluţie care pare ingenioasă și publicând încă cinci volume. În fapt, soluția urmează logica prozei poliţiste. În Casa pustie, prima povestire din Întoarcerea lui Sherlock Holmes, personajul cu aureolă mitică „reînvie”: în urma luptei dintre cei doi, în prăpastia Reichenbach din Alpii elvețieni căzuse doar duşmanul detectivului care se salvase in extremis, după alte peripeții…

Arthur Conan Doyle scrie în paralel romane istorice, povestiri diverse, se dedică la începutul veacului al XX-lea spiritismului (v. romanul Ţara ceţii, 1926, din seria care îl are ca personaj principal pe profesorul Challenger). Şi mai bizară este Sosirea zânelor (1921), în care autorul se arată convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottlingey. Teoriile despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor îi aduc acuza de ocultism. Se împrieteneşte cu magicianul american Harry Houdini şi e convins că acesta posedă puteri supranaturale, cum se poate observa în Graniţa necunoscutului (1930). În 1923 publică Poveşti ale terorii şi misterului, în 1926, Istoria spiritismului, în 1929, un ultim roman Abisul Maracot. Toate trec însă în umbră, sunt astăzi aproape uitate, în comparație cu seria Sherlock Holmes.

Arthur Conan Doyle moare în 7 iulie 1930, în casa sa din Crowborough, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Aventurille lui Sherlock Holmes – Scandal în Boemia, ecranizare după povestirea lui Arthur Conan Doyle

Câinele din Baskerville, ecranizare după romanul lui Conan Doyle, 1959

Read Full Post »