I. L. Caragiale – Mofturi

Sâmbătă 29 ianuarie 2011, între orele 11,00–13,00, am fost invitat, alături de Puşa Roth, la emisiunea Nicoletei Balaci, Liber să spun, de la Radio3net. Subiectul: publicistica lui Caragiale. Sau dacă vreţi, I. L. Caragiale – Mofturi. Mofturile, moftangiii, miticii, „gogoşile” „şi celelalte, şi celelalte…”, prin care Caragiale a surprins trăsăturile noastre, deopotrivă ale noastre în epoca lui şi ale noastre oricând.

„Într-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în sistema constituţională şi în concertul marilor puteri, gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii.” (Succesul „Moftului român”, „Moftul român”, 7 februarie 1893).

Mai mult nu se cade să spunem, am cădea în păcatul moftului…

Prin urmare, Liber să spun, 29 ianuarie 2011, în format video.

Read Full Post »

Punctul pe cuvânt

Citeşte aici

PUNCTUL PE CUVÂNT, VOL. I

Publicist sobru, deşi plin de nerv, Costin Tuchilă schiţează panorama unei lumi a tranziţiei, pendulând între sublim şi ridicol, cu sincope morale nu o dată jenante. Observator ce nu-şi ascunde causticitatea, el face un jurnalism terapeutic, în speranţa vindecării organismului social de noxe mai vechi sau mai noi.

Titus Vîjeu, Scripta manent, ghid biobliografic al scriitorilor din Radio, 1928 – 2004, Editura Casa Radio, 2004, p. 351 – 352

Costin Tuchilă nu face îndeobşte gazetărie searbădă, apoasă, ci o construcţie literară. Abstracţiunile lui din Punctul pe cuvânt sunt „personaje” a căror traiectorie, fie şi meteorică, e urmărită cu mijloacele analistului de universuri fictive.

Sunt însă şi cazuri în care pictorul e mai puternic decât criticul deghizat în publicist. Câteva texte par a fi „cópii de pe natură” în descendenţa celor inaugurate la noi de Iacob Negruzzi. Ceea ce sare în ochi la lectura lor e nervul, implicarea pasională. Într-o tabletă Costin Tuchilă face, de altfel, elogiul deschis al pasiunii, „singura aptă să pulverizeze limitele”. El o leagă acolo de entuziasm, stare care – s-ar putea obiecta – nu „rimează” cu xilogravuri groteşti precum Jupânul, Criticul Cutărică, Politologul, Titirezul, Pierde-vară, Omul nostru, Domnul Zecimală, Cumătrul ş.a. În realitate, soluţia de continuitate e inexistentă, căci accepţia originară a termenului entuziasm chiar asta presupune: furie, mişcare pasională, vervă profetică.

Mărturisesc că îndeosebi tabletele de acest fel dau farmecul „trăitului” unei cărţi fascinate de taxonomia morală. Chiar integrate unui silogism, referinţele erudite, locuţiunile celebre, maximele pot obosi. Când se supără în „priză directă”, eseistul câştigă în dezinvoltură şi, firesc, pune accentele pe cuvinte mai apăsat, distinge mai bine kitschul drapat sub aparenţe onorabile, adică moftul. A doua secţiune a cărţii se şi intitulează, caragialian, Mofturi. În I. L. Caragiale faţă cu kitschul, Ştefan Cazimir semnala cratima dintre cei doi termeni: „Convergenţa fundamentală dintre «moft» şi «kitsch» o fixează […] minciuna, lipsa de autenticitate, lipsa de valoare, primatul esenţei asupra aparenţei. […] Prin moft desemnăm kitschul românesc.”

Punctul pe cuvânt relevă vitalitatea acestuia chiar şi la o vârstă centenară. În plină civilizaţie multimedia, rămânem dureros de constanţi, caragializând sub veşnicele bolţi. Guţişor, „eroul” unui „moft” savuros, coboară direct din Bubico, semn că sub mantia lui Caragiale şi un eseist de azi se poate simţi la largul său.

Ioan Adam, Cuvinte accentuate, în Zidul şi litera, eseuri de critică şi istorie literară, Bucureşti, Editura Adam, 2004, p. 145 – 148

Read Full Post »