Ceea ce impresionează de la bun început în proza lui Dumitru Radu Popescu este, pe lângă schelăria de bizarerii comportamentale sau numai ale spaţiului şi detaliului, căutarea adevărului. E vorba desigur de adevărul „poveştii”, întotdeauna existând fapte de elucidat. Fapte de altfel simple dar asupra cărora pluteşte incertitudinea În Vânătoarea regală, un personaj, Nicanor, spune la un moment dat: „Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin în ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi văd nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea că dincolo de bucurie se află reversul ei. Lenevind, simt cum cresc şi mă maturizez […], absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau să împărtăşesc altora […] ce am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu…”
Paralel cu derularea sincopată a poveştii, personajele lui D. R. Popescu caută să afle în mod mai mult sau mai puţin voluntar „ceea ce ar trebui să fie ele cu adevărat.” Caută – deduc sau numai ating aceasta la capătul unei false iniţieri – al unei secrete iniţieri, căci odată cu cercetarea adevărului despre un fapt sau altul, de obicei o crimă, un asasinat, o moarte misterioasă, apar apele încă neclare ale esenţei vieţii, se desprind marile – ultime – adevăruri. Să spunem că totuşi această intenţie nu este urmărită în mod expres, nu are în ordine retorică relief ostentativ. Personajele lui D. R. Popescu trec parcă nestingherite pe lângă marile adevăruri, formulează memorabil dintr-un capriciu, acordă atenţie detaliului şi derizoriului mai mult decât faptului esenţial. Fac totul pentru a scăpa de răspunderea sensului definitiv ; din când în când rostesc „la a doua mînă” adevărul din urmă, ca acest ciudat Nicanor : „Dacă vezi om murind, şi mai vezi şi mort înviind, nu mai ai nimic de văzut pe lume, îmi zisese atunci, vara, Lereu. Alte minuni nu mai sunt.” Nu mai sunt în ordinea ontologică la care toţi aspiră, fără ca vreunul să ajungă. În ordine pragmatică, lumea în care se consumă – şi pe care o consumă – eroii lui D. R. Popescu e plină de minuni : bâlciul şi mersul pe picioroange, scamatorii de tot felul, scene groteşti şi indivizi ciudaţi, cu intuiţii magice, decoruri de carton pentru iluzii netrăite, amintiri şi vise stranii, personaje cu rol de bufon, ironie macabră şi mai ales un greu previzibil amestec de inocenţă şi ticăloşie. O „minune” a acestei umanităţi în care sub aparenţa grotescului se simte frecvent pedala gravă a tragediei, este săvârşirea ei parabolică. Autohtonizarea miturilor, de care s-a vorbit, se petrece în acelaşi cadru al rostirii „invizibile” a adevărurilor fundamentale ale fiinţei umane, al tensiunii morale. Dacă în Duios Anastasia trecea s-a văzut o adaptare a mitului Antigonei, în Dor personajul principal ilustrează tipologic motivul Electrei.
Plăcerea pentru parabolă creează în ciclul romanesc început cu F (1969) – Vânătoarea regală (1973), Cei doi din dreptul Ţebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976) – o tensiune simili-mitologică. Umanitatea aceasta umilă tinde astfel la înscrierea în universalitate. Dar pactul posibil este până la urmă un impact, în ciuda faptului că personajul central are atât de multe valenţe ilustrative (simbolice), pentru că traiectul său narativ se ramifică la infinit, el sfârşeşte exact în punctul… iniţial. Dimensiunea lui este, se pare, linia circulară. Mort într-un roman, Moise revine în celelalte şi halucinează imprevizibilul. Coborât din parabolă, el va sfârşi tot în parabolă: el vine „de dincolo de vreme”, din legenda biblică. Ticălos şi inocent, criminal şi sfânt, Moise este proba edificatoare a universului închis, ramificat în adâncime. Moise trăieşte fatalitatea de a nu ajunge nicăieri. E o formă de a spune că schema fiind prescrisă, adevărurile ultime enunţate, importante rămân structurile căutării. Labirintul ei, în care nu o dată întrezăreşti „sensul definitiv”. Răspunderea acestuia trebuie însă mereu amânată: din ignoranţă, din şiretenie, sublimând bufoneria ori, dimpotrivă, denunţând aparenţele. Este exact ce se întâmplă în romane, după ce nuvelele, câteva adevărate capete de serie ale prozei contemporane (Ploaia albă, Duios…, Dor, Mireasa din iulie), evitaseră complicaţia epică, atât de firesc necesară ciclului.
Romanele lui D. R. Popescu fixează într-o veritabilă fenomenologie narativă drama aceasta de factură deopotrivă ontologică şi pragmatică. Adevărul urmărit şi, cu atât mai mult, greu identificabil, în întreaga lui înfăţişare. Pentru a sugera atare lucru, realul epic se metamorfozează în posibil. Tehnica prozei explicitează aici nu numai viziunea auctorială, ci însăşi concepţia scriitorului asupra literaturii. „Literatura epică” nu se bazează doar pe arta de a povesti, de a servi drept reală în plan estetic o lume imaginară relatată, ci pe modul de a te apropia de „povestea” pe care o ai de relatat. Universul imaginar e un conglomerat de semne provizorii. El trebuie înscenat. Numai că în discurs, în relatare, universul imaginar – această arhitectură a relativităţii – trebuie transcris după legi diferite, în structuri gramaticale (narative) mai mult sau mai puţin încăpătoare. Oricum – şi acest lucru devine fundamental – altfel organizate. Un procustianism de principiu face ca sintaxa narativă să se afle mereu în urma structurilor imaginarului.
Romanele ciclului ascund „povestea” pentru a face evidente posibilităţile de a te apropia de ea. Senzaţia este că în permanenţă autorul, regizor desăvârşit al relativizării, „pune în scenă” serii simultane de povestiri. Înainte de a scrie masiv teatru, D. R. Popescu a dramatizat într-o manieră ingenioasă, unică, discursul romanesc. Seriile posibile vorbesc de o realitate unică, structurabilă coerent în jurul a câtorva nuclee epice. Temele, motivele (atrocităţile frontului, învrăjbirea dintre rase, lupta pentru putere, răzbunarea, coerenţa actului revoluţionar, căutarea motivaţiilor unor întâmplări absurde pentru bunul simţ comun, dragostea, nunta, moartea, bigotismul, laşitatea, credulitatea etc.) ricoşează în neobişnuit prin tratarea verosimilă a neverosimilului sau invers. O lume măruntă se mişcă într-un spaţiu fizic îngust, dar enorm prin proiectare artistică. Amănuntul e îndeobşte colosal. Nu contează atât că nodul conflictual există, important e faptul că el poate fi. „Poveştile” acestor romane socializează oniric întâmplarea. Evenimentul se reverberează în conştiinţe diferite care fac publice propriile tribulaţii asertive. Structurile romaneşti sunt la D. R. Popescu rezultate ale unor discursuri-anchetă cu caracter serial, rostite de personaje individualizate tocmai prin puterea lor de a da la iveală serii actanţiale. Povestirea în registru auctorial ocupă un spaţiu infim şi este, în ordinea posibilului, needificatoare faţă de „epicul vorbit” de umanitatea bizară care populează un veritabil triunghi spaţial: Câmpuleţ, Pătârlagele, Turnuvechi. Din povestitor, prozatorul modern s-a metamorfozat în regizor de discursuri. Vorbitul, ipoteza rostită epic, este centrul de greutate al construcţiei. Naratorii acestor romane, personaje care vorbesc, nu sunt nici întru totul creditabili, dar nici complet necreditabili. Fiecare are dreptatea lui. „Vorbitul” dezvăluie şi învăluie. Suma de posibilităţi, toate la un loc şi fiecare în parte, înseamnă de fapt obiectivare. Sunt, acestea, drepturile romaneşti – consistenţa profundă în plan scriptural a căutării adevărului.
Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 46 (1176), sâmbătă 17 octombrie 1984, p. 6
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 