Primul actor de origine română Societar al Comediei Franceze este Édouard (Eduard) de Max. Considerat în epocă unul dintre cei mai mari actori, tipul ideal de tragedian liric, Édouard de Max primea înalta onoare la 1 ianuarie 1918, fiind, în ordine, din 1680, al 355-lea Societar al Comediei Franceze. După patru ani avea să-i urmeze Maria Ventura (13 iulie 1886–3 decembrie 1954, Paris), care făcuse o carieră fulminantă la Paris; în 1929, Jean Yonnel (21 iulie 1891, București–17 august 1968, Paris), pentru ca în 1932 lista actorilor români/de origine română care primeau înalta onoare să se încheie cu Élisabeth (Ely) Nizan (24 aprilie 1896, București–martie 1969, Paris).
Édouard de Max la tinerețe
Eduard Alexandru Max era fiul faimosului medic ginecolog de origine evreiască, Emil Max, membru, din 1884, al „Junimii”. Mama sa, născută Romalo, era rudă cu Elena Cuza. Se născuse la 14 februarie 1869 la Iași. Urmează cursurile Conservatorului Național Superior de Artă Dramatică, la clasa lui Gustave Worms. Printre colegi: Aurélien Lugné-Poe și Marguerite Moreno, pe care îi va avea parteneri de scenă. Încă student la Conservator, amintește Ioan Massoff, apare pe scena Teatrului Național din București, în 24 septembrie 1888, recitând o poezie de Eminescu, O, rămâi…, La Nuit d’octobre de Alfred de Musset (Muza era Ana Popescu) şi interpretând un fragment din Ruy Blas de Victor Hugo. Va reveni la București, în plină glorie, într-un turneu alături de Maria Ventura, cu o trupă franceză (4–13 octombrie 1904, Teatrul Național).
Proiectul „Centenar Caragiale” s-a desfăşurat în cadrul Anului Caragiale, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea scriitorului (9 iunie 1912), în spiritul misiunii radioului public de promovare a valorilor culturii naţionale.
Pornind de la îndemnul lui Caragiale de a se adresa generaţiilor viitoare, pentru a consolida lucrarea înaintaşilor, s-a hotărât că Proiectul „Centenar Caragiale” se va derula în cadrul postului Radio 3Net „Florian Pittiș”. Alegerea acestui post al Societății Române de Radiodifuziune drept gazdă a proiectului s-a făcut ţinând cont de faptul că publicul său este unul preponderent tânăr, putând beneficia astfel şi de informaţii care să completeze educaţia şcolară şi să contribuie la consolidarea culturii generale, la familiarizarea tinerilor ascultători cu opera caragialiană în toată complexitatea ei, de la teatru, proză literară, poezie la proza jurnalistică, cu genurile şi speciile literare şi jurnalistice abordate de Caragiale. Nu în ultimul rând, la cunoaşterea esteticii caragialiene, desprinsă din reflecţiile autorului despre teatru, literatură, muzică, artă în general.
Acest proiect a constat în realizarea unui portal multimedia: biografie, activitate, opera literară (teatru, proză, publicistică, poezie, cu note și comentarii edificatoare și înregistrări audio din Fonoteca Radioului), opinii critice, corespondență, iconografie, informaţii despre evenimente din Anul Caragiale.
Portalul a cuprins 10 filme documentare dedicate operei lui Caragiale la Radio România, ceea ce a constituit o premieră în istoria Radio România.
În această pagină puteți viziona toate cele 10 filme documentare în ordinea în care au fost ele realizate și postate pe Portalul „Centenar Caragiale”.
Prima dintre cele patru emisiuni dedicate regizorului Sică Alexandrescu evocă montările sale pe scena Teatrului Național din București, în perioada 1948–1952 și prima versiune a radiofonică a comediei D’ale carnavalului, difuzată în premieră în 28 decembrie 1951.
Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth.
Regia de montaj: Robert Vasiliță. Grafică de Costin Tuchilă. Imaginea și montajul video: Adrian Jumugă.
Producție a Radio 3Net „Florian Pittiș”, iunie 2012.
A doua dintre cele patru emisiuni dedicate regizorului Sică Alexandrescu reface contextul difuzării în premieră a comediei O noapte furtunoasă, în 20 ianuarie 1952.Capodoperă de artă interpretativă, O noapte furtunoasă în regia lui Sică Alexandrescu a fost montată mai întîi la teatrul radiofonic, înainte de a vedea luminile rampei. Regizorul și actorii pregăteau desigur spectacolul de la Teatrul Național din București, a cărui premieră a avut loc în 4 februarie 1952. În prima parte a spectacolului se juca O noapte furtunoasă, urmată de Conu Leonida față cu reacțiunea, și aceasta difuzată mai întâi la Radio, în 25 ianuarie 1952 și care va face obiectul celei de-a treia emisiuni din această serie.
Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth.
Regia de montaj: Robert Vasiliță. Grafică de Costin Tuchilă. Imaginea și montajul video: Adrian Jumugă.
Producție a Radio 3Net „Florian Pittiș”, iulie 2012.
Motto: „Fiecare are gusturile lui în muzica. N-are cum să asculte toata lumea numai Schopenhauer.” – Din comoara folclorului nostru super-cool(t)
Că este și „macaze” și este și „macazuri”, asta, hai, mai treacă-meargă. Dar să te apuci și să mai scrii un Tratat despre macaze*), cum a făcut-o Costin Tuchilă – carte frumos-provocatoare, despre care s-a vorbit/s-a scris încă prea puțin („prietenii știu de ce”) – așa ceva chiar că ne trimite la vorba personajului care a văzut pentru prima oară în viața lui o girafă: „Asta este ceva care nu există!”.
De ce a făcut tocmai el, Costin Tuchilă, redutabil om de presă, critic de artă cu un gust sigur și bine strunit, așa ceva ne spune/scrie cu mâna lui, de bună voie și nesilit de nimeni: „Dar deranj e mereu în ultima vreme, și încă peste tot. Tot din punct de vedere al deranjurilor, macazurile pot fi liniștite: acesta nu este un tratat în care să le traducem secretele. Aici nu este vorba despre dispozitive și instalații. Aici nu încape nici nostalgia vremurilor trecute cu copilași drăguți lânga calea ferată, făcând cu mâna la tren. Iar tratatul nu e un tratat, s-ar crea confuzie, au mai fost asemenea cazuri.”
Acum mai venim de-acasă! Dar, dacă nu e tratat, atunci… acesta ce mai e? Foarte simplu, ne lămurește autorul, e ceva despre cum să mai vorbim discuții: „Mai ne râdem, mai privim, mai întrebăm, mai un macaz, mai o deraiere, mai o declarație.”
Dar, spre a nu mai lungi vorba, haideți să punem punctul pe… Y!: în Tratat despre macazeautorul ne vorbește despre… cum se vorbește, mai nou și mai nou, pe mondenește. Adică în lumea cu pretenții, cu fițe și cu ifose, dar nu doar în lumea cluburilor specializate, cât mai ales în aia „care dă bine pe sticlă”.Citește în continuare »
Francesco Paolo Michetti, Portretul lui Verdi, pastel, 1887, Museo di Casa Barezzi, Busseto
Printre rarităţile delectabile aflate în colecţia de instrumente vechi a Muzeului Naţional din Praga – o „viola pomposa”, un serpent, clarinet contrabas şi subcontrafagot (instrumente mai degrabă experimentale), un flaut bas de pe la 1810 etc. – se găseşte şi o „trompetă de Aida în la bemol”, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trompetă dreaptă, lungă de aproximativ un metru, dotată cu un singur piston, instrument construit după modelul celor folosite în Egiptul antic („tuba romana”). Asemenea trompete fuseseră comandate de Verdi pentru scena triumfală din actul al II-lea al operei Aida (premiera: 24 decembrie 1871, Cairo). Şase „trombe egiziane” intonează marşul triumfal, acel marş de o seninătate statuară, într-o capodoperă de altfel bogată în efecte de orchestraţie. Ele sunt împărţite în două grupe de câte trei, cu acordaj diferit: primele, în la bemol, cântă tema marşului, reluată de celelalte, în si natural, deci cu un ton şi jumătate mai sus, creând astfel o modulaţie neaşteptată, cu scopul de a reliefa tema. Trompetele egiptene, de uz militar, aduc nuanţa de arheologie muzicală ce i se pare potrivită compozitorului pentru scena triumfală atât de bogată din punct de vedere muzical şi teatral. Astăzi aceste trompete de muzeu sunt o raritate în teatre, cântându-se de obicei cu trompetele curente în si bemol (patru sau, în cel mai rău caz, două).
Continuă să încânte în operele lui Verdi (10 octombrie 1813, Le Roncole – 27 ianuarie 1901, Milano) ceea ce aş numi cu un termen sintetic dramaturgia orchestrală. Evit cuvântul teatralitate tocmai pentru a atrage atenţia că autorul lui Nabucco rămâne la fel de interesant – dacă nu cumva mai captivant – şi dincolo de marile ansambluri, de fanfarele urcate pe scenă sau răzbătând din culise, de acordurile grandilocvente – vulcanul erupt al aparatului orchestral –, acelea care realizează uşor efecte impresionante, gesticulaţie teatrală.
Duminică, 30 iunie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Marivaux: iubiri galante din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.
Te întâmpina cu un surâs bonom; cuvintele destăinuiau, în conversaţie, largi resurse afective, cele câteva accente satirice cu care îşi orchestra amintirile nu făceau decât să adauge un plus de culoare generozităţii. Îţi putea povesti zile întregi despre fapte durabile şi trecătoare vanităţi. Nume şi biografii pe care le-ai învăţat la şcoală se însufleţeau sub arcuirea, lipsită de exces sentimental, a frazei sale, un amănunt tehnic, de strictă specialitate, devenea un mic personaj – un „drăcuşor” viu –, remarca pasageră ori nota de umor te înconjurau ca un gest de protectoare tandreţe. Cu tichia-i nelipsită, cu tonul înţelept moralizând discret, cu lumina blândă răsfrântă pe chip, semăna cu Anatole France. Între două constatări „domestice”, îţi propunea cu deplină naturaleţe un strop de reverie. Era seară, devreme – ora incertă a amurgului; îţi spunea că în dimineaţa zilei care tocmai se încheia, arbuştii surprinşi printr-un ochi deschis în gardul Grădini Botanice, i s-au părut nimbaţi de ceţuri albăstrii, aburi calzi ridicaţi ireal din pajiştea somnoroasă, asemenea feeriei dintr-un spectacol cu Oberon. Un pasaj recapitulat, un ritm şoptit de trompete şi corni: Maiestatea sa Regele elfilor întreţinând iluzia nocturnă. O nuanţă hieratică, invizibilă, ca o uitată rigoare geometrică, o nuanţă cu trimitere la un veac pierdut. Tentaţia livrescului, desigur, dar tocmai ea născând, paradoxal, gramul de autenticitate al gândului rostit cu voce tare. Reflecţia păstra intactă dorinţa de francheţe, invita la dialog, chiar dacă ipoteza, deseori, era aproape axiomă. Delicateţe în gest, în privire, în atitudine: una dintre înfăţişările sensibile ale raţiunii. Una dintre virtuţile prea des abandonate sau prea târziu, ori niciodată aflate.
Punctul pe cuvant 